Oglindind în răsărit

Cu ochii ațintiți spre zare
acolo unde cerul se unește
cu omul vechi, natura muritoare,
un glas rămânem, ecou ca printre pietre.

În ceața zorilor, ce cad spre nooi alene,
priviri sublime parcă se-noadă…
un freamăt lin curge dintre stele
iubinde-ne pe noi, iubind o lume-ntreagă.

Un dulce grai moldovenesc străvechi,
în zorii tinereții sumbre,
croiește drumul pe care merg
atâtea clipe cu atâta lume.

Și dorul care mă umbrește
mă ține prins de zorii tinereții…
care se duc, așa cum ziua trece
spre seară blând, spre cîntul lin al nopții.

Târziu, spre iarnă

Un tradafir pierduse odată o petală.

Toamna se liniștise de acum, iar păsările
își aranjau penele, pregătindu-se de iarnă. Timpul lung al
vieții care ne amintește de început.

Pe grădina uscată și pământul ud,
această ultimă petală se așeză a poposi, peste
anul ce trecuse. Uscată și ruptă de câteva colțuri,
nu lăsă șuieratul târziu al toamneii să o ducă prea departe.
Stătu lângă umbra spinilor tociți
și încet, încet, adormea.

Toamna își luă desaga și plecă,
o dată cu ultima petală căzută. Parcă
primi un ghiont, să meargă și pe alte drumuri
și locuri. Privi puțin în urmă, peste meleagurile
arhaice și dezgolite ale timpului
și păși.

Cu ultimele ploi
plângea bătrâna toamnă și oful ei greoi
trecu peste petală acoperind-o printre flori.

Un trandafir pierduse o petală odată…

Noiembrie

Când mă gândesc
că e noiembrie
și parcă toamna se
tot cerne,
pe drumul meu pripon
de pace,
mă duc să număr
frunze de nuc.

Pe iarbă, pe trotuar,
pe scările din față,
mai cad câteva umbre
de toamnă și povață.

Un cînt suflat
prin ramurile
despuiate,
îmi face-n gând
ca să răsară
un vers de toamnă
și de noiembrie.