Târziu, spre iarnă

Un tradafir pierduse odată o petală.Autumn-Leaf

Toamna se liniștise de acum, iar păsările
își aranjau penele, pregătindu-se de iarnă. Timpul lung al
vieții care ne amintește de început.

Pe grădina uscată și pământul ud,
această ultimă petală se așeză a poposi, peste
anul ce trecuse. Uscată și ruptă de câteva colțuri,
nu lăsă șuieratul târziu al toamneii să o ducă prea departe.
Stătu lângă umbra spinilor tociți
și încet, încet, adormea.

Toamna își luă desaga și plecă,
o dată cu ultima petală căzută. Parcă
primi un ghiont, să meargă și pe alte drumuri
și locuri. Privi puțin în urmă, peste meleagurile
arhaice și dezgolite ale timpului
și păși.

Cu ultimele ploi
plângea bătrâna toamnă și oful ei greoi
trecu peste petală acoperind-o printre flori.

Un trandafir pierduse o petală odată…

Anunțuri

Drumul către cetate

O umbră apune încet, ridicând din față urme de noroi, îngrămădite pe drumul de lângă lac. Soarele se ridică greu, însângerând zorii zilei. Peste vale, dincolo de râu, chiar lângă pădurea de salcâmi, abia înflorită, zac soldații cu scuturile frânte și spada obosită.

Din colțul codrului înflorit, trecând peste un râu, ce își croiește mersul tocmai dintre munți,  pleacă un drum cunoscut de mulți și făurit de unul. Plin de urme goale, ce le-au lăsat soldații care au mers cu pieptul înainte și cu scuturile ridicate, spre câmpul unde, onoare nu se cumpără, ci cu strălucirea spadei și sunetul izbit de scut, cu luptă, se câștigă.

În ochii celor morți, răsare soarele ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, sărutând pe fiecare om, ce zace pe țărna udă.

Drumul fu umbrit odată, de mulți ostași cu armuri de lacrimi, care astăzi au rămas doar un străin abur pe iarba udată de roua dimineții târzii.

O dată cu soarele un ultim rămas, se ridică și privește în jurul său. Își ridică spada și sprijinindu-se de ea, încearcă să onoreze bătălia, demult terminată. Însă puterile îi sunt slabe, iar ochii sunt cuprinși de durere, când își vede camarazii, cum stau tăcuți pe grămezi, pe sub salcâmii. Sprijiniți în câte o suliță sau ținând spada, chiar lângă inimă.

Înmărmurit de atâta liniște, cade bietul soldat și ochii săi văd acum cerul, care nu-i pare a fi albastru. E roziu, pe alocuri violet, iar pe unde norii trec lasă în urmă urme roșii, de sângeriu.

În crapă ochii în lacrimii și glasul lui se pierde în ecoul văii.

Când ochii i-au secat și genunghii se întăriră, ridică sabia în aer și o învârte de două ori, apoi dintr-o săritură, se găsește bietul, călcând printre morminte și traversând cu pasul râuri înghegate. Când soarele e sus și rana lui ascunsă, se vede pe obrajii murdăriți de lut, își ridică și el pieptul și pășește încet, mergând pe drumul unde poposiră ei și scutul lor hain.

Aducă de jos un stidard frănjuit și punând sabia în teacă, pleacă spre casa sa, a sa cetate.

Drumul era mai greu și tot mai greu, când privea în urmă și vedea o umbră și doar doi pași călcând. Pentru el drumul era precum o cale, care trece peste munți și duce spre-un tărâm cu multe avuții și o singură comoară, onoarea patriei și lupta pentru tărâm. Pământul care acum era, doar țărna muribunzilor. Reci, fără licărire în ochi și cu scutul rupt.

Privi un moment în urmă, apoi își ridică privirea și cu câteva lacrimi, înaintă înspre cetate. Mergea parcă ținut de timp și cu ochii privind în urmă. Se ținea strâns de steag și își sprijinea comoara pe a sa spadă, însă gândul și prețul ce a fost pentru patrie, acum îi era ca două pietre de moară, ce îl trăcea spre mormânt.

După lunga cărare, ajunse în fața castelului, la porțile sale și căzu în genunghi, privind vârful Turnului cel Înalt, care falnic ca un bătrân stejar cu ramuri aplecate, ridica spre cer un stidard alb, țesut pe el cu sânge și albastru de mătasă. Porțile se deschise și doi străjerii, alergă spre el ca să-l ridice. Ar fi vrut să ridice teaca și să scoată spada să junghie pe amândoi, dar puterile îi erau pierdute și sufletul prea frânt, ca să mai poată rupe și alti doi oameni. El era de-ajuns și suferința sa.

Îl cără pe umeri, ca pe un mort, și-l duse în Sala Mare în fața Tronului Alb. Pe tron ședea un rege, îmbrăcat maiestuios, încărunțit puțin de vreme și cu spada prinsă de brâu. Regele l-a privit și văzând căte răni, acoperea trupul său, l-a întrebat:

–          Am câștigat?

N-a putut să stea și să privească, trântit fu de pământ, s-a ridic dintr-o dată și a prins gulerul Maiestății, l-a privind în ochi plângând și strângând din dinți a spus:

–          Unde am luptat, acum zac sute de morminte care rostesc numele tău, Maiestate. Ei au pierdut însă tu, tu ai câștiga recunoștința și cîntul lor, care îți strigă numele. Eu am pierdut, căci viața mi-a fost dată încă o dată și nu pot rosti acum numele tău, Maiestate.

Făcând să cadă liniștea și ochii celor apropiați, soldatul se întinse pe spate și adormi alături de ceilalți.

Regele își strânse ochii și cu durere multă smulse de pe cap coroana. Privi la cei din jur, la toți bogații care trânteau cu vorbe goale și care se văitau, că lupta lor și banii au fost pierduți în van.

Dar Regele Cărunt, scoțând din teacă spada, s-a ridica și făcând câțiva pași spre tron a îngenuncheat. Apoi a spus o rugăciune și după ultimul cuvânt, cu ambele mâini și plângând,

a prins spada de vârf și a urcat-o pe tron. Apoi a luat coroana și a așezată la picioarele tronului, acoperind cu mantia treptele ce urcau spre tron.

A ieșit din sală luând cu el stindardul care, supraviețuise el, înfrângerii aduse și luptei câștigate. Lăsând în urmă drumul să spre-o cetate și înainte câmpul să-i fie a sa patrie.

Sărbătoarea roadelor

~partea a II-a~

„o noaptea ferecată..”

Seara se terminase și dansul începu a obosi. Bătrânii își culegeau puterile, părinții își căutau drumul prin negrul nopții, iar tinerii… , tinerii erau pierduți în fiecare pas de dans și rătăciți în fiecare pahar de vin. Au rămas în straja nopții, stând sprijiniți de câte-un scaun răsturnat, de treptele scenei și întinși pe câte-o masă, doi, trei, tineri.
Am rămas câteva clipe în liniștea serii, urmărind evenimentele cum se îmbârligau în miezul nopții aprind luna să mai cucerească stelele. Mă gândeam că a fost o seară minunată și că fiecare eu, a trăi un dans, o îmbrățișare și o privire a văzut cu ochii săi. Un moment am mai rămas să admiri, frumusețea tinerilor ce își pierdeau visurile în valuri roșii, și bătăi aprige ale inimii uitate.
Mai târziu, mi-am văzut de drumul meu și-am lăsat totul în urma mea, mergând pe cărarea ce o lumina câteva felinare. Drumul spre casă a fos îngreunat de fiecare clipă răzbeață din acea seară. Mă tot gândeam și nu-mi puteam a găsi o ordine imaginilor ce le revedeam în mintea mea, din acea seară.
Un foșnet venit din spate m-a readus, în lumea omenilor târzii și am început să respir din nou în realitate. Un moment am stătut ca un stâlp zidit ca amintire, apoi m-am întors și am deschis ochii să văd, ce se petrece în urma mea. Gândirea nu-mi putu fi atinsă de imaginea ei, surâsul sublim și brațele împreunate. De susurul de disperare sau de strigătul părerii de rău. Însă ochii au putut vedea și mâinile au putut ține, un bătrân, să mai poposească o clipă. Pentru că seara se terminase, sărbătoarea trecuse demult și dansul opri cîntatul, artiștilor.
Stătea sub un copac, ghemuită și plângea cu părere de rău. Am cunoscut-o chiar când ochii o văzu. Rochia-i albă, statură de domnișoară și bretonul prins cu o clămiță în vârful creștetului. Era tânăra fată care pierdu un dans, refuzând un sărut.
După un sughiț sec, privi spre mine și rosti:
– De ce-am plecat?
Am, râs în sinea mea și nu am încetat a râde. Însă nu un râs de batjocură, ci unul mai… aspru, pentru mine. Stătea sub acel pom pitită și plângea. Când se adunau pe obrăjiorii ei, prea multe momente sărate, le aduna în palma ei și le arunca în urmă. I-am răspuns fără să mai privesc încă o dată asupra cuvintelor sale:
– Departe n-ai ajuns. Putea să fi mers mai departe.
Și cuvintele s-au dus, precum un vânt grăbit, scuturând și ultimele frumze. Drumul meu era pustiu și obosit. Ultimul nebântuit de mine și rămas în urma tuturor. Am mai petrecut o clipă și apoi mi-am văzut de drumul spre singura casă ce o cunoșteam.
Când am ajuns acasă, am poposit pe verandă în fotoliul meu de lemn, meditând la acea seară ce îmi amintea de zilele onomastice din tinerețea mea. Sărbători ca acum noi nu aveam și nici nu ne distram altfel decât acum, însă sărbătoarea avea un început și un final și în mijlocul ei era mereu, câte un sărbătorit. Astăzi sărbătoriți suntem toți și nimeni nu are o sărbătoare. Ne bucurăm de muzică și dans, dar nu dansăm.
Gândurile se opri la tânăra fată care plângea pe marginea drumului, când la orizot se pictă o dungă dintr-o nuanță roz. Era deja dimineață și pierdeam imaginea din ochii mei. Am lăsat noaptea să își piardă visul și-am intrat în casă întâmpinând ziua ce avea să vină.

Partea I

Parcul

Mă privea din umbră și încerca să pună câteva cuvinte, rostite o dată, în gândul meu măcar. Căci buzele și limba fu încleștate de ultima adierea a vântului, aspru și rece. Pe aleea ce ducea dincolo de brazii bătrânii ai parcului, pe o bancă ruginie, ședea o statuie prinsă de vraja frunzelor căzătoare. Își ținea ochii cu pleaopele și din când, câte o lacrimă, lăsa să dezeneze pe obrăjiorii ei, un șirag de perle negre.

Multe i-ar fi fost dorințele și altele i-ar fi fost puterile. Dar sînt puțini cei ce cutreieră parcul, în zorii roșii. Și mai puțini plimbă pasul pe aleele târzii a parcului.

Orice urmă de papuc rămasă pe cimentul cărunt era admirată acum. Băncile începeau să adoarmă și doar una mai stătea un pic, să cutriere prin zi.

Stând acolo, pe marginea aleei, pe un colt de bancă, privea prin strălucirea ochilori ei, cum vântul cu o sulfare, scutură plopii grei de toamnă. Cum palmele sumbre și îmbătrânite ale toamnei, așeza un covor uscat peste alee, peste bănci, peste iarbă, pe sub plopi. Bătrânii brazii erau acum puțini mai triști. Căci frumusețea lor nu era împodobită cu nici o culoare. Doar un verde închis și supărat desena coroanele falnice și așezate de atâta timp.

Ochii ei nu pierdeau nici o clipă din mersul toamnei. Stătea parcă atârnată de timp și încecar să nu-și desprindă mânuțele, strângând putere mânerul de lemn scopt, umezit acum de roua târzie a dimineții. Nu își căuta în vise sau în amintiri, momente ce le-ar putea trăi. Stătea acolo înghețată și lăsa ca vântul să aducă timp cu ale sale clipe scurte, dar frumoase. Nu aștepta ca timpul să treacă, ci atârna de el și se lăsa, ușor purtată de el.

Cu fiecare rază ce se strecura printre crengile goale, ea strălucea un pic și dădea drumul la două lacrimi. Cădea îzbindu-se puternic pe o frunză galbenă.

Nu se plictisea deloc. Oricât ar fi fost ziua de lungă, ea ar fi privit, chiar dacă multe nu treceau pe acolo și puține frunze se așezau lângă ea. Stătea nemișcată în bătaia vântului și tremura în raza soarelui, tăios de toamnă.

A plâns mult, când soarele o cuprinse în brațele sale calde. Înainte de a se topi în brațele lui, ea îi ceru o sărutare. Un rămas bun și o stranger ușoară în ale sale brațe. Soarele darnic și atins de lacrimile sale, ce din ce în ce mai tare începeau să curgă, cu stranger caldă și o sărutare în miez de zi, își luă rămas bun de la ea. Apoi se întoarse și se ascunse după nori, îar până înspre seară, nu mai ieși din odaia lui curate.

Drumurile erau acum și mai pustii și din ce în ce mai gri. Nu se dădea deoparte și nici în cale nu-ți stătea. Se ridicau de pe fiecare deal și împodobeau parcul, trăgând pee le plapuma de frumze uscate. Aleeile se încâlceau printer copaci și la fiecare bancă așezată pe marginea lor, își ridicau privirea, să vadă dacă cineva mai privește.

Spre apus

– E tris cerul și parcă dă să pice peste mine. Ce ar face oare? M-ar strivi?
– Puțin.
– Puțin? Poate chiar mai mult. Dar..
– Știu!Totul e negru. Vântul bate și frunzele se scutură.
– Ce? Doar ele?
– Poate și noi. Amintiți la moarte să spun că..
– La moartea ta?
– Atunci, da! La moartea mea(…)
– Oare când va fi? Aștept cu nerăbdare să vie acea zi. Mai mult decât dorește ziua, iară să răsară.
– E doar zi.
– Poate. Dar ziua s-a terminat. Iar acum…
– E seară…
– Puțin a fost. Și nori și zi.
– Cu toții adormim. Doar eu, stau și mă înec în orizont.

Ochii scapără și soarele apune. Se lasă ușor pe băncuță aplecând capul.

– Ce zi…
– A fost. A trecut. Doar eu.
– Și această zi…
– Of. Amurg încețoșat! Unde sunt? Unde am rămas?

Eu

                Tablou I

Într-o cameră luminată obscur. În mijlocul ei șezând o masă veche, iar într-un colț așezat un pat, agățată deasupra o oglindă cu fața înspre ușă. Vorbește încet privind când spre ușă, când spre geam. Stă așezat pe pat cu coatele pe genunchi și cu palmele împreunate.

–        Uite singur iar în odăița asta.

–        Nu te mai văita nu ești…

–        Singur?

–        Vroiam să spun că..

–        Ce? Nu-s singur? Tot ce văd e o masă. Tu mai vezi pe…

–        Altcineva? Sunt eu. Stau chiar lângă tine.

–        Unde? Nu te văd.

–        În spatele tău. (se întoarce)

–        Doar o umbră… Tu ești?

–        Nu. Eu sunt aici! (îi face semn cu mâna)

–        Te aud. Te aud bine. Dar tu mă vezi?

–        (nu-i răspunde, pauză)

–        Cred că ai plecat. Mai ești?

–        Chiar în spatele tău.

–        Te aud. Te aud bine. De-aș putea…

–        Să mă vezi? Sunt aici.

–        Nu te văd. Ești?

–        Chiar lângă tine. (pune mâne pe el)

–        Te simt. Dar nu ești tu. Unde? Unde te ascunzi?

–        Sunt. Uite merg.(se ridică și face doi pași)

–        Chiar ești?

–        Sunt. Uite merg. Merg încolo. Mă întorc.

–        Unde?

–        Aici.

–        De ce?

–        Să te văd. Unde ești?

–        Sunt aici. Mă auzi?

–        (răsuflă)

–        Ori singur, ori eu.

–        Doar eu.

–        Cum? Eu?

–        Da. Eu.

–        Pot merge, dar nu te pot vedea..

–        Unde?

–        Aici.

–        Sunt.

–        Spune-mi..

–        Ce? Ce să-ți spun?

–        Tu ești..

–        Sunt.

–        Nu tu. Ești cumva tu?

–        Eu.

–        Te aud. Iarăși te aud.Unde ești?

–        Sîntem.

–        Noi?

–        Nu. Eu.

–        De ce eu? Vorbesc cu tine.

–        Da. Cu mine. Dar sunt..

–        Singur?

–        Din nou. Tot eu cu tine. Te aud dar nu te văd. Ești tu?

–        Eu. Tu?

–        Noi.

–        Spune-mi..

–        Adio.

–        De ce?

–        Am plecat?

–        Aș vrea să te văd. Mai stai!

–        Am stat.

–        Puțin..

Tablou II

Camera se luminează râmănâd cu un pat și o masă, o glidă agățată. Stă în ușă cu spatele spre

pat.

Stând în ușă cu spatele spre pat. Privește în jos spre umbră.

–        Uite eu!

–        Tu?

–        Da. Eu.

–        Mă gândeam. De ce acum?

–        Acum?

–        Acum. S-a luminat. Vezi…

–        Da.

–        Nu. Vezi acum s-a luminat.

–        Da.

–        Vezi? Jos e o umbră.

–        Da.

–        Eu?

–        Nu. O umbră.

–        Atunci eu?

–        Acolo.

–        Unde?

–        Jos.

–        O umbră?

–        Tu? Poate mai mult. Dar de ce..

–        O umbră?

–        Căci e lumină. Poate e chiar e zi.

–        Poate.

(se sprijină de tocul ușii)

–        De ce? Eu stau aici. Tu acolo. Doar umbră.

–        Tu?

–        Poate mai  departe. O umbră ajunge. Ești..

–        Nu. Trebuia mai mare!

–        O umbră? Mai mare?

–        Nu.

–        Se poate.

–        Lumină. Mai multă lumină. Ca să te vezi și tu.

–        Eu?

–        Tu. Unde ești?

–        Departe, poate mai aproape. Poare chiar aici.

–        Ești?

–        Nu.

–        Doar umbră, doar eu… ?(se miră)

–        Tu. Cine altcineva ?

–        Noi. Eram…

–        Noi? Am fost…

–        Daaa! Eu și..  (îl întrerupe)

–        Nu. Tu și.. (îl întrerupe)

Se întunecă în cameră, rămânând în ușă.

–        Întuneric.

(răsuflă)

Tabloul III

O lumină obscură. Se așează pe pat și privește spre ușă.

–        Mai ești? Mai esti? (strigă)

–        Doar eu.

–        Tuuuu!

(apleacă capul dintr-o dată și spune încept)

–        Atât.

(pauză scurtă, apoi ridică capul)

–        Uite iar singur în odăița asta.

–        Nu. Uite!

–        Ce?

(se ridică)

–        O masă! Atinge-o încet.

–        N-are rost. Căci e întuneric. Ce pot vedea?

–        NImic!

–        De ce?

–        Pentru că..

–        Știu. Am orbit. Sunt ooorb! (strigă strângând pumnii)

–        Nu. Nu ești!

–        Poate puțin?

–        Puțin? Ce e puțin?

–        Puțin e timp și lumină. Sunt aici de o zi. Ce..

–        NImic. Doar tu?

–        Oare până când?

–        Până moarte..

–        Aproape. De fapt poate atunci.

–        Dar e întuneric. De ce moartea?

–        Atât. Căci visul..

–        Visul?

–        Da. Visul nu mai există. Sunt..

–        Doar eu?

–        Nu. Noi!

–        Noi? Când?

–        Poate atunci. La mormânt. Dar nu degrabă.

–        Atunci?

–        Știu. Va fi la fel. Dar diferit.

–        Deloc.

–        Poate puțin.

–        Puțin? Ce puțin?

–        Atât a mai rămas. Deja văd.

–        În întuneric totu-i alb.

–        Dar și puțin colorat..

–        Puțin..

–        Atât.

Rămânând întins pe pat cu o mână pe piept și cu ochii închiși cu fața înspre tavan.

A fost o dată

Și într-un final micuța, dintr-o floare a căzut pe cerul negru. O micuță cât un vârf de ac, a plutit spre țărmul nostru, și-a-nvălit tot ce se vedea, într-un alb strălucitor, colorând ca într-o poveste natura adormită. Împreună cu alte surioare au venit în cânt, jucând în crivățul din aer,  așezându-și fiecare aripioarele pe pământ.

Dar, cum timpul a trecut, iar cerul s-a dezgolit de florile de puf de nea, totate ofilindu-se, micuțele au rămas pe câmpul înghețat. După timp și câteva nopți cu stele și cu lună, după zilele cu soare, înaripatele începu a se preface , în picături curate pe pământul negru. Se luau acum câte una de mânuțăși se adunau în jurul uni fir de iarb uscată, aprizându-l cu lacrimile și privirile-ncețoșate.

La poalele de deal înalt începeau să se adune mici coruri de steluțe. În șiroaie mici, în rânduri câte două, alergau în vale. Alergeau privind în urmă, tânjind spre locul lor, privind spre câmpul negru, dezgolit de haina sa, îsi urcau privirea spre înaltul deal.

Își crăpau câte un obraz, și se văitau cu toate, privind măreția și cum frumosul alb dispare. Cum un cîntec ce de mii de ani este cîntat, acum era zdrobit cu fiecare răsărit.

Cîntecul era uitat, versurile se stingeau, iar în jos în vale, șanțurile erau inundate.

Curgeau pârâiașele…

Ne-a înghițit râul și ne-a dus departe. Bucuria noastră a fost transformată într-o lacrimă, zborul nostru într-o-nvălmășeală. Am venit aici cu frumosțe, am venit s-aduc culoarea și să-i dau sărutarea. Acum plec și ca un orb mă las dusă, spre pâraiele din vale.