Spre târziu

Pleacă spre târziu
pașii mei
ciopltiți în lemn
și în fiecare urmă
care a rămas.

Am uitat să strâng
cuvântul
care mișcă gând
precum vântul
mișcă un crâng.

Tot privesc și tot
nu uit,
însă-ncerc
să privesc și să
uit.

Dar,
pierdut mi-e gândul
când rostesc
cu ură,
că iubesc…
că eu iubesc
acele rânduri care
ce s-au scris
pe o coală de vis.

Pleacă spre târziu
pașii mei
ciopliți în piatră
trecând
peste luntrea
de lemn uscată.

Anunțuri

Drumul către cetate

O umbră apune încet, ridicând din față urme de noroi, îngrămădite pe drumul de lângă lac. Soarele se ridică greu, însângerând zorii zilei. Peste vale, dincolo de râu, chiar lângă pădurea de salcâmi, abia înflorită, zac soldații cu scuturile frânte și spada obosită.

Din colțul codrului înflorit, trecând peste un râu, ce își croiește mersul tocmai dintre munți,  pleacă un drum cunoscut de mulți și făurit de unul. Plin de urme goale, ce le-au lăsat soldații care au mers cu pieptul înainte și cu scuturile ridicate, spre câmpul unde, onoare nu se cumpără, ci cu strălucirea spadei și sunetul izbit de scut, cu luptă, se câștigă.

În ochii celor morți, răsare soarele ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, sărutând pe fiecare om, ce zace pe țărna udă.

Drumul fu umbrit odată, de mulți ostași cu armuri de lacrimi, care astăzi au rămas doar un străin abur pe iarba udată de roua dimineții târzii.

O dată cu soarele un ultim rămas, se ridică și privește în jurul său. Își ridică spada și sprijinindu-se de ea, încearcă să onoreze bătălia, demult terminată. Însă puterile îi sunt slabe, iar ochii sunt cuprinși de durere, când își vede camarazii, cum stau tăcuți pe grămezi, pe sub salcâmii. Sprijiniți în câte o suliță sau ținând spada, chiar lângă inimă.

Înmărmurit de atâta liniște, cade bietul soldat și ochii săi văd acum cerul, care nu-i pare a fi albastru. E roziu, pe alocuri violet, iar pe unde norii trec lasă în urmă urme roșii, de sângeriu.

În crapă ochii în lacrimii și glasul lui se pierde în ecoul văii.

Când ochii i-au secat și genunghii se întăriră, ridică sabia în aer și o învârte de două ori, apoi dintr-o săritură, se găsește bietul, călcând printre morminte și traversând cu pasul râuri înghegate. Când soarele e sus și rana lui ascunsă, se vede pe obrajii murdăriți de lut, își ridică și el pieptul și pășește încet, mergând pe drumul unde poposiră ei și scutul lor hain.

Aducă de jos un stidard frănjuit și punând sabia în teacă, pleacă spre casa sa, a sa cetate.

Drumul era mai greu și tot mai greu, când privea în urmă și vedea o umbră și doar doi pași călcând. Pentru el drumul era precum o cale, care trece peste munți și duce spre-un tărâm cu multe avuții și o singură comoară, onoarea patriei și lupta pentru tărâm. Pământul care acum era, doar țărna muribunzilor. Reci, fără licărire în ochi și cu scutul rupt.

Privi un moment în urmă, apoi își ridică privirea și cu câteva lacrimi, înaintă înspre cetate. Mergea parcă ținut de timp și cu ochii privind în urmă. Se ținea strâns de steag și își sprijinea comoara pe a sa spadă, însă gândul și prețul ce a fost pentru patrie, acum îi era ca două pietre de moară, ce îl trăcea spre mormânt.

După lunga cărare, ajunse în fața castelului, la porțile sale și căzu în genunghi, privind vârful Turnului cel Înalt, care falnic ca un bătrân stejar cu ramuri aplecate, ridica spre cer un stidard alb, țesut pe el cu sânge și albastru de mătasă. Porțile se deschise și doi străjerii, alergă spre el ca să-l ridice. Ar fi vrut să ridice teaca și să scoată spada să junghie pe amândoi, dar puterile îi erau pierdute și sufletul prea frânt, ca să mai poată rupe și alti doi oameni. El era de-ajuns și suferința sa.

Îl cără pe umeri, ca pe un mort, și-l duse în Sala Mare în fața Tronului Alb. Pe tron ședea un rege, îmbrăcat maiestuios, încărunțit puțin de vreme și cu spada prinsă de brâu. Regele l-a privit și văzând căte răni, acoperea trupul său, l-a întrebat:

–          Am câștigat?

N-a putut să stea și să privească, trântit fu de pământ, s-a ridic dintr-o dată și a prins gulerul Maiestății, l-a privind în ochi plângând și strângând din dinți a spus:

–          Unde am luptat, acum zac sute de morminte care rostesc numele tău, Maiestate. Ei au pierdut însă tu, tu ai câștiga recunoștința și cîntul lor, care îți strigă numele. Eu am pierdut, căci viața mi-a fost dată încă o dată și nu pot rosti acum numele tău, Maiestate.

Făcând să cadă liniștea și ochii celor apropiați, soldatul se întinse pe spate și adormi alături de ceilalți.

Regele își strânse ochii și cu durere multă smulse de pe cap coroana. Privi la cei din jur, la toți bogații care trânteau cu vorbe goale și care se văitau, că lupta lor și banii au fost pierduți în van.

Dar Regele Cărunt, scoțând din teacă spada, s-a ridica și făcând câțiva pași spre tron a îngenuncheat. Apoi a spus o rugăciune și după ultimul cuvânt, cu ambele mâini și plângând,

a prins spada de vârf și a urcat-o pe tron. Apoi a luat coroana și a așezată la picioarele tronului, acoperind cu mantia treptele ce urcau spre tron.

A ieșit din sală luând cu el stindardul care, supraviețuise el, înfrângerii aduse și luptei câștigate. Lăsând în urmă drumul să spre-o cetate și înainte câmpul să-i fie a sa patrie.