‘Colo..

Fluturi albi si cenuşii,
Ce zburati prin dimineaţă,
Cu mici umbre ce lăsaţi
Zgârieturi pe-al meu obraz.

Cerc’ ca soarele să stea
Inc-o clipă pe-a mea foaie
Ca să scriu cu alb’ cerneală
Doua vorbe ce le ştiu.

Voi zburaţi spre paradis,
Duşi de nori pe ‘nalte creste
Iar eu stau şi uit la zare
Ce aprinde aripioare.

Greul lasă ca sa vie
Peste zi un val din noapte.

Anunțuri

Intamplare

Spre tine alerg din zi in zi

Si caut sa vad daca nu vii,

Dar esti departe

Gandul te tine aproape.

 

Din zori de zi din rasarit,

Apuc pe cale si un pic,

Las’ ca mintea sa adune

Doua lacrimi si trei farame.

 

Doua lacrimi, trei farame

Las’ ca timpul sa ramaie.

 

Intr-o pata de culoare

Dintr-o mica, rara floare,

Vad parfumul ei ce vine,

Inspre el, la piept sa-l tie.

 

Dar ramane in zare,

Catre timp uitare.

Vis

Gânduri mii
În zori de zi.

Soarele ușor răsare
Luminînd a mea cărare
Către o lume ce a trecut.

Praf și urme las’ în urmă,
Umbra stă să mai adune
O fărâmă dintr-o rază.

Peste vale-n jos,
Un văl întunecos
Las’ să se ridice.

Trec uşor,
Mergând în zbor.

Văd în zare,
O lumină ce apare
Parcă din trecut.

O văd plutind
Şi parcă îngânând
A soarelui căldură.

Un chip dulce
Un zâmbet la răscruce.

Calm, uşor, încetişor
Noaptea vine-n foişor
Curăcoarea dimineţii.

Vântul bate şi adie
O lumină vrea să vie
Din a cerului înalt.

Trece noaptea, vine ziua
Şi pecer rămâne luna
Aruncând spre zări.

Ochi-mi scapără uşor
Şi cerul trecător.

Pensionari de o vârstă

(pilot)

Într-o zi august pe bulevard, la cafeneaua din fața Spitalului Județean, don’ Vasilescu era împreună cu tovarășii lui de pensie, don Popescu și don Ionescu.

-Bă baieți, cred că mi-a venit vremea, a deschis convesația de dupa masă don’ Vasilescu, care deschidea mereu conversațiile de la cafenea.

– Care vreme? întrebă don Ionescu.

– Cum care vreme, băi boșorogule? Deschizi și tu odată gura și pui întrebări de copchil. I-a venit vremea să se însoare. Nu-i așa, don Vasilescu?

– Nuu, bre! Nu mi-a venit vremea,… adică vremea mi-a venit, da’ nu mi-a venit vremea să mă însor, da’ vremea mi-a venit, mi-a venit vremea să mor. Nu vezi cât sunt de bătrân?

– Şi, la cât dă vremea? Interveni don’ Ionescu.

– Băi moşneag, n-ai auzit? întrebă don’ Popescu cu glas ridicat, că i-a venit vremea, nu-i dă nimeni vremea.

După ce au clarificat lucurile şi mai luară o înghiţitură de cafea, trecuse pe acolo, ieşind din curtea spitalului, dona Georgescu, directoarea Spitalului Judeţean. Cei trei inşi mişcau capul după bocănit pantofilor, din piele si daţi cu lac şi cu catarmă argintie.

Don’ Ionescu îşi dădu pălăria veche jos de pe cap şi scoase batista să se şteargă de transpiraţie, ţinând batista în măna dreaptă ce tremura ca varga.

– Ce-ai moşnege? Îl întrebă don’ Popescu, ți s-a uscat batista când ai văzut-o pe dona Georgescu?

Însă acesta nu mai putea să-i răspundă.

– Lasă-l bre! Mai degrabă îi cumperi încă o cafea, da’ una rece, nu vezi că s-a încins, parcă-i plita lu’ soacră-mea, zise don Vasilescu.

– Ca plita cui? Îl întrebă don’ Popescu.

– A lu’ soacră-mea! Îi răspunse don Vasilescu.

– Care soacră? Cu plită? Că eu n-am fost la nunta ta, cum ai soacră?

– Da nu cu soacra s-a însurat, îi reproşă don’ Ionescu.

– Băi Ionescule, eşti bolnav de pancreatită? Îl întrebă don’ Popescu.

– Doctorul a zis că am ceva probleme cu tensiunea, dar nu sunt bolnav de nimic. Mă doare acum un pic capul, cred că e de la cafea, răspunse don’ Ionescu.

– Aha! Ionescule, dacă eu nu am fost la nuntă, înseamnă că nu a fost. Don’ Vasilescu încă mai visează la dona Geaorgescu, ca fiind soţia lui, spuse don Popoescu.

– Într-o zi Popescule! Într-o zi ca asta Popescule, dona Gerogescu va fi a mea! Într-o zi…, răspunse don Vasilescu uitându-se la porţile spitalului, ruginite şi cu vopseaua decolorată.

– Don Vasilescu, hai să privim realitatea, nu-şi va schimba niciodată numele, o ştii cât e de înţepată şi nemăritată.

– Noo! No-i aşa! Şi-a schimbat numele, numa’ că nu vrea să-l pună pe faţă, îi spuse don Vasilescu.

– Don’ Ionescule spune, nu-i aşa că dona Georgescu e înţepată?

– Daa… cine a înţepat-o?

– Eeeh Ionescule, cine crezi, musca! Exclamă don’ Popescu.

– Musca are ac? Întrebă mirat don Ionescu.

– Da! Şi mama a avut, da nu numai unul ci mai multe, chiar un set. Tata spunea că a scos la toată lumea ochii cu setul ei de ace. Vorbea toată ziua despre el, îi spuse don’ Popescu, un pic nervos, lui don Ionescu.

-Înseamnă că nu musca a înţepat-o, ci mamă-ta, răspunse don’ Ionescu cumva.

-Ionescule, dacă mai spui ceva de mama, jur că îţi arunc cu cana între ochi! spuse nervos don’ Popescu.

-Boşorogi needucaţi ce sunteţi! Albina face mierea, spuse don’ Vasilescu calmând un pic spiritele.

-Aha! Şi ce treabă are acul? Întrebă don’ Popescu.

-Păi ele au ac, înţelegi? Reproşă don’ Vasilescu.

-Cine? Întrebă don’ Popescu.

-Albinele, băi boşorog bătrân ce eşti! Chiar mă enervezi! Spuse don Vasilescu.

-Eu tot nu înţeleg, cine a înţepat-o pe dona Gergescu! Don’ Ionescu nedumerit.

-Boşorogilor, eu nu merg în cârjă, da’ am să-mi iau una, ca să vă liniştesc, mai ales pe tine Ionescule, zise nervos don’ Popescu ,pentru că don’ Ionescu nu înţelegea nimic.

-Da ce-am făcut? Întrebă don’ Ionescu.

-Hai! Lasă! Hai acasă că deja e târziu şi trebuie să dea vremea. Poate anunţă că mâine plouă, să pot sta în casa mea, să nu mămai întâlnesc cu tine, Ionescule, zise hotărât şi nervos don’ Popescu.

Văzându-l pe don’ Popescu hotărât, că vrea să se ducă acasă, s-au dus de au plătit consumaţia, apoi au plecat. Ajunşi în faţa unui bloc, don’ Popescu a intrat în bloc, urându-le noapte bună. După ce a intrat în bloc, don’ Ionescu l-a întrebat pe don Vasilescu:

-Tu te mai duci acasă? Ca doar vremea ţi-a venit.

Don’ Vasilescu a zâmbit, şi a intrat pe aleea verde ce ducea spre blocul unde locuia el. Don Ionescu şi-a continuat drumul spre casă, însă nedumerit de conversaţia din acea după masă.

Ochi de Ciuleandra

partea II

Dar câte și câte gânduri, clipe ce se scurgeau prin fața lui, făceau ca mintea să îi devină un cinematograf. Privea spre un ecran mare alb, găurit, cum filmul vieții sale se derula.

Au fost clipe și clipe, mici frumuseți trăite, undeva într-o lume a infinitului. Și de ce?

Am stat atât timp, am iubit dar nu am cunoscut ce se ascunde în spatele vorbelor ei, ce gândea când spunea că încă mă mai iubește.

Stătea pe canapea bând vin alb și se gândea la ce a avut și ce are acum. Se uită înspre patul unde fiecare noapte, de până atunci, era o desfătare. Patul era gol, camera și toată casa era goală. Simțea cum un curent făcea ca inima să-i bată.

A crezut că viața îi va rezerva un timp plin de fericire alături de soția lui. Se tot gândea la acele timpuri, care acum nu mai erau nici amintire nici istorie. Devenise noul prezent. Demult, o lacrimă nu a mai umezit obrazul său, dar cum poți lupta?

Era pe marginea… Se simțea cuprins și… Tot ce vedea parcă… Nu era nimic.

„Sper ca într-o zi să pot privi din nou și să …” Își spunea Ștefan. Ce se petrecea în mintea lui, în sufletul său și tot ce era în preajma lui nu avea cum să fie adevărat, dar sticla goală și paharul plin, arătau că el era acolo.

A mers în camera lui și s-a culcat. În următoarea clipă a adormit.

Dimineața se arătă frumoasă. Soarele cocea cerul, iar lumina sa umplea toată camera lui Ștefan. Fu trezit de o rază de soare, care bătea spre fața sa.

Lumina puternică și starea sa, făceau ca timpul să pară rupt dintr-un basm. Parcă totul în jurul său încetinea, nici ceasul nu mai bătea timpul. Însă cu mintea si sufletul înregistra fiecare secundă care trecea. Cu greu, dar trecea.

Ziua a fost cât de reușită se putea. Afacerile mergeau din ce în ce mai bine, iar banii săi începeau să fie vânați de diferiți competitori. După ce a terminat de negociat și convins fiecare asociat și posibil client, după o zi mare pentru el, spre seară a poposit pentru câteva minute în obisnuita cafenea. Stătea și privea.

Dintr-o dată, vede cum în cafenea intră, o cunoscută. Foarte grăbită cere o cafea, după care pleacă. Ștefan tresări când o văzu, dar nu era ea. Aștepta să vadă dacă astăzi va trece iarăți pe acolo, fata cu ochi dulci. Se tot gândea la ochii ei și simțea cum o răcoreală se lăsa peste el. Era deja târziu și oboseala se lăsă peste el. A plecat acasă.

Întoarse capul și o văzu. Întinse mâna și o apucă. Dar ea fugi. Afară ploua ușor. Alerga după ea prin ploaie, atent să nu-și murdăreasca pantofii. Se depărta din calea lui. Un val negru îi acoperi privirea. Încerca din răsputeri să trecă, dar cu greu a reușit să ajungă dincolo. Ea nu mai era. Nici stânga nici dreapta.

Somnul dulce devenise un lux pentru el de acum. De două zile același vis, aceleași întâmplări. Cea de lângă el era din ce în ce mai nemulțumită de prestațiile lui Ștefan. Un corp frumos, și o privire ademenitoare. Era copleșit. Se gândi că ar trebui să o găsească pe acestă fată. Să vorbească cu ea. Să afle cine e.

Nu timpul era cel care sta în loc, ci gândurile și frământările, făcea vremea să rămână fără nori. Puterile îi erau din ce în ce mai slabe, dar nu erau la capăt. Greul începea să apese pe umerii săi, dar nu îl dobora.

S-a gândit că ar trebui să se întâlnească cu ea și să vorbească. A căuta-o. Dar și-a dat seama că tot ce știa despre ea era doar statura ei. Nici un nume nimic. Simțeam cum, căutarea lui va fi în zadar.

Noaptea s-a tot gândit și meditat. Nu a putut dormi. A stat toată noaptea la balcon. Privind spre stradă a vazut o siluetă. I s-a părut…

Trecea ușor admirând frumusețea nopții liniștite. Știa că Ștefan,într-o zi o va căuta.

În următoarea zi, așa cum era obișnuit, Ștefan servea cafeaua de dimineață la cafenea. Privind prin geam, a vazut peste stradă un chip cunoscut. A alergat până acolo a prins-o de mână și a tras-o uțor spre el. Când l-a văzut s-a bucurat. Chipul îi radia, iar ochii străluceau puternic.A încercat să ascundă bucuria ei, însă lumina nu putea fi stinsă.

A invitat-o la o cafea. A acceptat deși avea altele de făcut. Simpla ceașcă de cafea s-a făcut prânz apoi o plimbare pe stradă.

S-a tot gândit la ea și tot căuta metode prin care să se apropie de ea mai mult. Așa că s-a hotărât să facă totul ca la carte. Prima dată i-a făcut o vizită la servici. Apoi i-a trimis flori acasă și la servici. Toate fetele din jur începeau să fie invidioase pe ea. Și nu doar pentru că el îi aducea zilnic un zâmbet, era și situația lui financiară. Masa de prânz servită într-un restaurant de cinci stele, e ceva.

Toate aceste lucruri erau notate și bine aranjate de către Ștefan. Urma doar să stabilească o zi în care să se întâlnească cu părinții ei. Dar acest lucru nu a mers prea bine pentru Ștefan. Într-o seară pe când se gândea să-i propună acest lucru, ea i-a spus că nu banii și cadourile scumpe, aduc fericirea.

„Iubirea nu înseamnă bani, iubirea înseamnă sacrificiu, iar sacrificiul înseamnă că iubești.”

S-a tot gândit la cele spuse de ochii dulci, la care se tot gândea din în ce în ce mai des. Ea s-a oferit să-l ajute, dar el se pare că se ajuta singur. A reliazat că viața în doi e mai frumoasă. Dar cum?

Au trecut ani și zile s-au scurs de ultima dată. Acel trup fără suflet, era de acum plecat. Nu mai avea pe nimeni, care să-i fie acolo.

Stăpâna ochilor, se tot gândea el. Sufletul lui era mohorât și plin de goliciune. Nu primeam nimic, nu dădea nimic. Ea nu putea face așa ceva.

Cum aș putea să iubesc din nou? Ultima oară, iubirea mi-a surăs ușor apoi m-a trântit la pământ, fără milă. Ce am acum să dau aceste ființe?

După frământări, după gâduri și priviri, fetița-femeie, mai avea o șansă de oferit. A mers la balconul lui, unde deseori, Ștefan uita de necazurile și problemela sale, înecându-le într-o sticlă și câteva fumuri. De această dată, Ștefan era mai lucid cum nu mai fusese de mult timp. Când a văzut-o a coborât într-o clipeală.

Stăpâna ochilor îl privea și nu-i spunea nimic. Se uita în ochii lui. El, parcă cuprins de o vrajă, a rămas nemișcat pentru câteva momente. Timpul a rămas în loc, natura privea, luna lumina, iar o stea a căzut ușor, plutind prin aerul căldicel de seară. Atât a ținut momentul dăruit de stăpâna ochilor unui suflet răvășit.

Am iubit, dar am uitat. Am uitat ce eram. Dar știu ce sunt..

De atunci, aici și acum simt.

O dat’

Am văzut odat’ o stea,

Ce încet ea lumina.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce uşor pe cer plutea.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce încet ea îngâna.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce la soare ea zâmbea.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce pe cer ea tot plutea.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce în zi, ea se stingea.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce o rază ea lăsa.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce lumina ea iubea.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce doar noaptea lumina.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce la lună ea cânta.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce lumina ea iubea.

 

Am văzut odat’ o stea,

Ce lumină împrăştia.

 

Am văzut odat’ o stea,

Cum văzut-a nimenea.