Noapte în pustiu

Pustiu, în capăt de cărare
Lângă verde deșertare,
Stau privind cum soare dulce
Dup-a codrului aripi se duce.

Închin privirea spre țărîna
Ce prăfuitu-mia călcarea,
Și gândul apleacă zarea
Și el e praf în lungă-i calea.

Peste câmp ce verde-ntinde,
Peste negura ce acum tot vine,
Cu privirea culegând…
Mari speranțe… poate aducând…

Dar o dată pe-serate
Noaptea vine și nu poate…
Ochi-mi slabi se-nchid ușor
Doru-n lumea-i visului rătăcitor.

Hoinărște-n lumea toată,
Tot ce vede-s lucruri deșarte
Speriat de vraja lor,
Mă trezește-n miezul nopților.

Doru-i dulce și amar…
Gîndu-mi zboară peste hotar
Să găsesc din nou privirea
Zâmbetul și amintirea.

Chinuit de noaptea grea
Somnul meu e ars de lună,
Ce privește zâmbitoare
Dându-mi din a sa licoare.

Până înspre dimineață,
Eu și cerul cel de gheață
Ne-ncălzim cu vorbe acre
Și cu dorul dintre astre.

Soarele ușor încep` să vie
Dup-a codrului umbrire,
Luminând valea adâncă,
Genunchind speranța-mi frântă.

Ticăit ușor

Ticăit ușor

Zboară printr-un nor

Vărsând lacrimi calde ude,

Sămănând pe negru urme.

 

Cad uscându-se-n văpaie,

Cea a soarelui ardoare,

Peste văile ce-s vii

Unde taina tu o ții.

 

Dintre norii de aramă

Cad cu dor de-o nouă toamnă,

Vor să vină petrecând

Și cer gol în urm` lăsând.

 

Stropii tot… și vin căzând,

Pârâiașe inundând.

 

Stropii cad, dar ploaia trece

Și în urmă las` un un rece

Zgârieturi mici pe pământ

Împletite într-un gând.

Soare blând ocrotitor

Soare blând ocrotitor
Ce o rază îmi strecori
Printre pleoape-n răsărit
Stingând visul făurit.

Te înalți tot mai greoi,
Peste valea unde noi,
Stăm privind cum urci pe cer
Alungând stele-n etern.

Stau privind, cum peste zi
În splendoare treci și vii,
Urmărind parcă să iei,
Visul lor și a lor țel.

Ești lumină, dar n-aduce
Peste noi, lumea ce dulce
Ne-fășoară-n miez de noapte
Cu un dor din mii de șoapte

 

La capăt

Pe-o margine de lume

Sunt acum privind

Spre o `naltă culme

Cu luna răsărind.

 

Merg încet în vale,

Privesc spre josul ei

Cu-n gând de așteptare,

Să văd zâmbetul ei.

 

Cu drag privesc spre zarea

De stele-mpodobită,

O clipă-n loc suflarea

Oprește gândul meu.

 

Ar vrea ca să tot meargă,

Spre locuri minunate

La mine să aducă

Momente ce-s uitate.

 

Uitate de un dor

Ce ușor se stinge

Lăsând în urm` fior

Ce ușor se-aprinde.

 

Un fior din zări senine…

Lacrimi, teamă și durere,

Ce în suflet îmi aprinde

Cu dragoste tăcere.

 

Liniște din nou aici…

În miez senin de noapte,

O stea cade licurici

Spunăndu-mi cîte` șoapte.

 

„Se poate a uita…”

Stingându-se zâmbind.

Într-o nouă dimineață

-Am crezut că… tot ce a fost, nu se va mai întorce. Dar… vremea a adus din trecut o nouă amintire. Îmi este greu să tot încerc. Mult prea greu… Tu erai singurul motiv pentru care, îmi duceam ziua până la capăt. Acum zac într-un pat și aștept să vii, seară amară!

-Paisprezece zile au trecut! De când tot aștept… Greul parcă nu era atât de greu, când erai lânga mine. Ce aveam eu îți dadeam și ție. Acum nu am ce da și cui da.

-Am uitat ce înseamna sa fii iubit. Zile și nopți au năvălit pe aici și au tot stat. Am așteptat ca el să apară. Dar nu a apărut… Cred că…

  Plânge.

-Nu cred că asta e viața. Viața pe care trebuie s-o trăim. Asta e soarta altcuiva. O viață am sperat la tine. Orice moment al zilei era colorat de tine. Noaptea, orice stea strălucea pe cerul negru, nu întrecea strălucirea chipului tău. Soarta mea era sa-ți stau mereu aproape.                                                                                                                                                  Îmi amintesc de prima oară când ne-am împreunat palmele. A lăsat o urma în sufletul meu răvășit. Destin! Nu am ce face acum. Am așteptat ca iubirea ta să cada peste mine. Și când a venit nu am crezut că va ține atât.

-Tu îmi erai totul. Îmi înec amarul zi de zi. Dar lacrimile, gândul către tine curg. Nici soarele dimineața, nu mai încălzește.

-Pentru că ai plecat, de aceea am plâns…

Nu era un lucru de apucat, dar pentru ei a fost. Erau tineri, la început de carieră. Viața pentru ei, abia își începuse cursul. Departe de casă, departe de cei dragi și familie, au apucat pe acest drum, pe care mulți au călcat.

Și uite așa se face că acum după doi ani erau împreună, legați unul de celălat. Oraș mare cu griji multe și o carieră de consttruit, făcea ca timpul lor să tot dispară. Și se întrebau unde se duce. Munceau din greu pentru a-și îndeplini visul.

Visul.. Stătea la orizont și cu zilele ce treceau la pachet, parcă era tot mai aproape.

Din ziuă pînă în noapte, tot ce vedeau, simțeau era presiunea ce zi de zi era tot mai mare asupra lor. Orice zi ar fif fost, orice sărbătoare ar fi trecut, pe la ei nici o dată nu s-a oprit. Timpul nu trecea, ci era o unitate de măsură pentru nevoile, problemele, grijile și miile foi ce trebuiau completate.

Cu sau fără, tot trebuia să treacă.

Și tot așa au trecut iar doi ani și alți doi și cu încă zece de alaltă ieri și astăzi a trecut așa de repede, că nici nu știu cum a trecut.

Se întâlneau acum, după două zeci de ani din nou, parcă pentru pentru prima dată. Se uitau și parcă se cunoșteau de undeva. Dar rănile vechi greu se vindecă. Iar câte o dată nu se mai vindecă, cicatrici pe veci ne sunt.

Un divorț și o familie destrămată, nu-i un tablou de primăvară.

Stăteau pe o bancă în parc, unul pe un capăt și unul pe celălat capăt. Priveau clădirile ce atingeau cerul, lăsând mici zgârieturi în albastrul senin. Nu-și spuneau nimic. Deși o viață au împărțit fiecare moment. Fiecare clipă. Cu orice stea căzătoare, o singură dorință se îndeplinea. Timpul era totul pentru ei. Ce s-ar fi petrecut în jurul lor, nu conta. Acum… conta… Pentru că, uitând în oglinda trecutului lor, orice clipă au avut, nu a fost pentru ei. Nu a contat. Timpul a fost cheltuit. Nepetrucut a alergat printre ei, lovindu-i și împingându-i într-o parte.

După anii trecuți și petrecuți, nici o dată, iată-i în parc. Pe o bancă maro, în toiul tamnei. Dorea să dea timpul `napoi. Dar spre bucuria toamnei, acest lucru nu se putea. Spre un final s-au luat la vorbă. Și au început să vorbească. Și vorbeau despre lucrurile minunate , ce au realizat. Râdeau și își povesteau lucrurile frumoase, haiase și chiar urâte, ce au avut loc pe tot parcursul carierei lor. Zâmbete și hohote se auzeau pe la miez de noapte în parc.

Și au vorbit. Povestind totul, au ajuns la momentul divorțului lor. Au înlemnit!

Privind unul către celălalt, câteva picături, cădeau parcă egoiste pe bancă, zgâriind obrazul roșu. Atunci, filmul vieții, s-a derulat într-o clipă. Ca și viața..

S-au ridicat și fiecare și-a văzut de drumul lui, ca și până atunci. Cu suferinți în piept, cu bătăi adânci pe inimă și cu o minte încaărcată, se duceau spre casă. Casa unde se odihnea fiecare, după o zi de muncă. Spre acea casă mergeau, parcă împinși de la spate, trași din față, ca să ajungă la timp. Timp…?!

Cerul a plăns în acel moment. Două lacrimi au curs spre orizont și tot paralele. Cîte una pentru fiecare din noi.

Un frig s-a lăsat. De acum iarna își aduce plapuma de gheață. Natura se învelște într-un alb fraged imaculat. Această plapumă, nu ține de cald, dar nici frigul, parcă nu-l simnt

Două cuvinte

Pe-o margine de stâncă

Sunt acum privind

Valea cea adîncă

Și soarele zâmbind.

 

Mă uit la cerul `nalt

Și văd cum de doi nori

O rază de la soare

Ascunsă-i de fiori.

 

Un gând spre zare pleacă

Cu-n dor nepotolit,

Ar vrea ca să tot meargă,

Lumina l-a oprit.

 

Spre zarea cea senină

Mi-am ațintit privirea,

Aș vrea atît să țină

Timpul și lumina.

 

O liniște se lasă

Peste apusul meu,

Și valea cea adîncă,

Cuprinsă-i de un zeu.

 

Cu tunete și fulgere

Deschid spre dimineață,

Cu lacrimi și durere,

Ochi-mi fir de ață.

 

O stâncă se dărâmă

Și cade sugrumând,

Un suflet cât o mână

Ochi-mi închizând.

 

Inima îmi bate,

Cu gând la culmea `naltă,

Curcubeu ce luntre

Așează cale lată.

 

Aștept o-mbrățișare

Să vină aici poate,

Cu-o lacrimă se-aprinde

Ziua printre pleoape.

Mița

E pentru prima oară când mi se întâmplă așa ceva. Doamna Ioana a murit. Am fost adoptată de ea acum două săptămâni. Dar înainte de a fi adoptată de doamna Ioana, am fost pe la mulți străini, bătrini și nici unul nu a murit. Ce s-o fi întâmplat cu doamna Ioana de a murit? Era mai bătrână decât ceilalți? Sau a fost din cauza mea? Lala și Mițu mi-au spus că era foarte bolnavă. Nici unul din noi nu este vinovat.

-Noi eram lumina ochilor ei! a spus Mițu.

M-am urcat în pod și m-am dus de am stat de vorbă pentru o vreme cu domnul M, apoi am adormit. Domnul M era prietenul meu din lada cu jucării.

M-am trezit dimineață. Am așergat în camera doamnei Ioana. m-am urcat în pat să mă așez lângă, așteptând mângâierea ei, dar nu era acolo…

– Miau! Miau! Se aude în holul mare, încet și parcă jelind.

Am alergat prin toată casa și am strigat după ei, dar toți plecaseră. Eram singură acum, din nou.

M-am urcat ăn pod, din nou și am stat acolo pentru o vreme. Nu știu cât, dar am stat mult.

Într-o seară fusesem trezită de un zgomot puternic ce venea de la parter. Am alergat repede  și când am ajuns jos, geamul de la ușa de la intrare era spart, iar ăn salon se auzeau pași, călcând puternic pe podeaua veche a doamnei Ioana, care scârțâia. Am alergat ăn salon și am văzut un om care căuta ceva. M-am uitat la el și:

– Miau! Miaună încet, apoi cade pe podea amețită.

Nu-mi amintesc nimic. Mă trezesc lângă un butoi albastru, într-o casă veche cu acoperișul spart și fără geamuri sau uși. Lângă mine era o farfurie cu niște lăptic. Am băut lăpticul, apoi  m-am plimbat prin casa veche. Undeva sus, pe o grindă, l-am găsit pe domnul M. Oare ce căuta el acolo, în acel loc murdar? El trebuia să fie în lada cu jucării din pod. M-am dat jos de acolo și am ieșit afară. Cerul era innorat și gata de ploaie. Stăteam și mă uitam în jur și nu era nimeni, doar doi copaci posomorâți și trști de venirea toamnei. M-am dus spre poartă, am ieșit în stradă. Am văzut câțiva oamnei pe parte cealaltă a străzii.

Stau și mă uit. Începe să plouă. Alerg repede în casă și mă cațăr pe geam, unde stau șo privesc cum plouă. Ploua încet. Oamenii de pe stradă alergau să găsească un loc unde să stea pe timp de ploaie. aproape când toți intraseră înăuntru, din urmă alerga un câine mare, care lătra. Din urma lui veneau doi copii, iar din urma copiilor veneau două pisici albe. Cu toții uzi de parcă căzuseră într-o apă adâncă. Când am văzut pisicile, am sărit de pe geam și am alergat în stradă. Când  m-au văzu, au începu să alerge și mai tare. Am alergat și eu din urma lor. Aproape când ploaia se oprea, am ajuns la o casă albă cu multă verdeață în față și flori. Când vreau să intru în curte, unul din copii închide poarta, se uită la mine și-mi spune ceva. I-am privit cum au intrat în casă, apoi stăteam și mă uitam la ușa casei. Am stat un timp acolo pe trotuar, după care am plecat pe partea cealaltă a străzii. Trec pe lângă un stâlp, apoi intru între două coșuri de gunoi. Am stat acolo pâna s-a terminat ploaia uitându-mă spre casă. Am ieșit de acolo. Traversez trotuarul și când să pășesc pe stradă, cineva mă prinde de gât și mă aruncă într-un coș de gunoi, izbindu-mă puternic. Am crezut că mor. Nu puteam să respir, iar tot ce vedeam era negru. Am auzit un țipăt de afară:

– Mâți negre! Asta-mi trebuia! Nu-mi e de ajuns că am fost concediat, acum trebuie să mai am și ghinion tot restul vieții?

Și de atunci așa a fost. Printr-un coș sau aruncată pe un acoperiș, sau aruncată de pe un acoperiș. De fiecare dată auzeam, cum cineva striga tare, dar nu înțelegeam. Acum știu ce spuneau. Doar pentru că blana mea era neagră nu înseamnă că port și ghinion.  Și ei aveau blana neagră. Pentru mine ei au fost ghinion, pentru că toată viața am trăit cu frică.

Dar acum stau și aștept clipa, când totul va fi alb pentru mine.