Frumoasa mea, poveste

Frusețea e-n amurg
și în cîntecul de seară,
se-mpletește peste frunți
și zâmbește, să nu pară.

Ascultând cum râuri multe
rătăcesc spre infinit,
ea aude acel’ cuvinte
și zâmbind, de ele uită.

Glasul sumbru când o strigă
la un dans în violet,
nu ezită ca să spună
că-i culoare, prea încet.

Frumusețea nu se pierde
până înspre răsărit,
ea umbrise acea noapte
și zâmbi, precum dorit.

Ochii lor se tot doresc
de a fi îmbrățișați,
însă-n gând parcă plutesc
spre-un tărâm de frumuseți.

Frumusețea parcă uită
ce e dansul, ce-i violet
și în cîntec ea pierdută
le zâmbește, plecând încet.

Anunțuri

Frumuseațea, a mea culoare

Frumusețea e-o culoare
albă pur și sidefie,
e-un amestec de cuvinte
în momentele iubite.

Frumusețea e-n culori
și în note muzicale,
e pe portative-n zori
dusă în văzduh agale.

Frumusețea e un vis
care pleacă-n răsărit,
e-un poem fără sfârșit
cu un glas în necuprins.

Frumusețea e un nor
prins în văile uscate,
e-un amurg cutezător
între vis și realitate.

Frumusețea e o voce
care pierde în apus
ecoul său pe căi veșnice
și priviri în nepătruns.

Frumusețea e un suflu
ca un pas de trecător,
e vâltoarea din lăuntru
ochilor de muritor.

Ce-a rămas ?

Nu știu cât a mai rămas
și cât timpul a lăsat
ca o clipă să lucească în
iubire și în cînt.

Simt momente cum se duc
și se pierd în urmă toate,
iar de-ar fi măcar un drum
le-aș întoarce fără pată.

Dar atât e timpul e dat…
noi vom pierde într-o zi
tot ce lumea a urmat
pe poteci de cărămizi.

Nu știu cât a mai rămas
și cât timp mai e lăsat,
însă zori ne stau în față
și-o cărare de urmat.