Misterul vieții

Pășim peste tăceri
și ochii se înoadă,
căci un simplu mister
rămâne o corvoadă.

Când viața-i cântărită
și noi suntem de fel,
rămâne un mister,
de ce trăim sub cer.

Doar toată zarea spune
ce-seamnă să trăiești,
să simți că-n tine bate
ecoul cel ceresc.

Tăcearea ți-e prieten
atunci când ești pierdut,
dar lasă-ți astăzi glasul
să fie un haiduc.

Ecoul ei să-l spuie
și întregul mister
va fi o simplă umbră
sub care stai și speri.

Ascult

Ascult și plânsul și surâsul
și ploile ce curg mereu,
ascult și plânsul și surâsul
și razele ce trec pe cer.

Ascult tăcerea și disprețul
și oamenii cu voci triste,
ascult tăcerea și disprețul
și ecoul care îmi surâde-n geam.

Ascult un glas și gândul lui
și vorbele ce ei le spun,
ascult un glas și gândul
și vorbele ce mi le spun.

Scris sculptat

Meditativ mi-a fost și gândul,
când au fost scrise versurile în carte…
Când un sculpor iscusit și cu dalta sa o mână
a vrut să scimbe scrisul, dintr-o dogmă
în Sculptură.

Toate cioburile au căzut și n-au lăsat
nimic în urmă…
Scrisul cât a fost de scris,
a rămas mai șters, mai în umbră,
însă n-a rămas pitit
pe sub crengi uitate-n lume.

Astăzi parcă se tot pierd
clipele acelea sure,
un mister necusocut de oameni
a rămas sculptat pe pagini
ca dorința unui sculptor
iscusit, dar fără margini.

Parcă ieri trecu cu pasul

Îmi amintesc când am plecat
de acasă,
parcă ieri a fost…
florile stăteau pe masă
și zâmbetul era în prag,
mama îmi plângea pasul
și glasul ei îl auzeam,
cum se rostea cu-atâta drag.

Privesc smerit la acele clipe
și-mi amintesc
de vălul toamnei…
care cu susur ruginit
m-a dus departe de a mea casă
pe drumul ce nu-a fost pășit,
dar lacrimile mamei mele
fost toți pașii ce s-au scris.

În cîntul primăverii sure
în versul ei
sublim și trist…
acum îmi amintesc pierdut,
că toată strofa vremii trecute
s-a scris cu grija
mamei iubite.

Nimic nu-i mai frumos

Nimic nu-i mai frumos
în lume,
decât iubirea și al ei mister…
când privești în depărtare
și vezi soarele cum
apleacă
toate florile în noapte,
cîntecul cioplit se scrie
dintr-un gând în dor,
de fericire.

Acel moment îți e pictat
și rima lui
e măiestrită…
însă ochii îți privesc
spre o clipă când petale
vor cădea pe pașii tăi.

Timpul este măsurat
și toate zielele ne
sunt scrise…
un mister dorit cu pace
se așează mai încet,
precum soarele apune
în acel colț de cer.

Ce rămâne de făcut…

Ce rămâne de făcut,
când viața ta se pierde
ca un gând ce e tăcut
de oglinda luminii eterne?

Doar rămâi așa cum ești
și privește în depărtare,
căci cu gândul poți să pășești
până dincolo zare.

Viața atunci îți va rămâne
ceea ce a fost cândva,
zarea tu o vei pătrunde
și-n etern atunci vei sta.