La căpătâiul tău

Suntem azi ca o familie
Adunată-n jurul tău,
Stăm veghindu-ți dulce somnul,
Și pe tine te cîntăm.

Cîntul nostru e de jale
C-ai lăsat aici copiii,
Cîntul nostru-i nemurire,
Dar te văd dormind pe spate.

Toți împreunați de mâini
Și cu frunțile plecate,
Stăm privindu-ți chipul blând,
Și plângând, dar fără lacrimi.

Priveghind stăm peste noapte
Cu un gând nebun în noi,
Poate dormi și-ai să te scoli
Să ne mângâi înc-o dată.

Ne-ai șăsat fără o sărutare
Și-ai plecat în drumul tău.
Am rămas aici cu toții
Stând, veghind pe căpătâi.

Anunțuri

Să fiu

Sa sperăm că va fi mai bine
și cu mai puține lacrimi de aruncat,
căci pur și simplu m-am săturat
să îmi tot șterg ochii și să
îmi ating fața,
când plânge.

Căci multe am de spus,
căci multe am trăit
dar ce pot spune, din ce-am trăit?
Eu am pășit pe căi necunoscute
și am fost schimbat în cel de azi,
urât de voi și îndrăgit de mine.

Va fi cândva mai bine,
poate timpul v-a așterne câteva lacrimi
cândva, de bucurie.
Suflet mic și răvășit
ce-i cu lacrimi doar hrănit,
și atît amar, pentru mine.

Atunci când va fi
eu nu voi mai primi priviri
de la voi, străni de pe stradă.
Doar mici, sărutări, de la îngeri.

Timp-Cum oprim timpul?

Cu toții știm și am auzit de sfârșitul lumii, dar poate fi acest sfârșit și sfârșitul timpului?

Din multe puncte de vedere, timpul nu poate fi oprit, iar din punctul de vedere al Biblie, nu se va opri niciodată. Totuși cândva se opri acest timp, care ne ocupă tot „timpul”. Viața e un timp pe care îl petrecem pe pământ. Fiecare lucru are timpului.

Timpul poate fi oprit și chiar dat înapoi pâna la momentul pierdut. E simplu și chiar mai ușor decât credem. Tot ce trebuie să facem e să profităm de el și să facem ce dorim cu el, punându-l la treabă și nelăsându-l să stea pe loc, privindu-l cum ne mișcă acele de la ceas. Timp e un lucru prețios care trebuie cheltuit și nu trebuie păstrat pentru că se trece. De aceea îl avem, să îl folosim.

 

 

Timp frumos și colorat

Timp în palme bine păstrat,

Te-am pierdut printre pleoape

Căci atunci când te-am căutat,

Tu ai plecat.

Ființă

 

Te voi visa curând, ființă drag’ pictată
Cu lacrimi și tristeți, colorată,
Cu chin amar, dispreț, ce încântată
Adoarme pe-un pîlc de iarb’ uscată
Cu mainile sub ceafă, picioare-mpreunate,
Visează și tot doarme sub luna albă-verde,
La umbra unui nuc, o rază ce-i alene
Printre frunze, crengi cu stele,
Coboară visul ei, căzând din albe astre
Creștetu-i stropind cu praf din pulbere.

Se-nchină apoi noapte, cu ale sale lacrimi,
Ducând cât mai departe-n strângându-i,
Lumina dintre astre și doru-i potolind…
Un vânt din zare se ridică, cu brațele strângând
Pîlcuri sub toți nucii de frunze îngânând,
Că anotimpul veșted ce plânge în apus,
Să dea din a sa traistă, gândul ce s-a dus,
În pădurea ferecată și in noapte ce-a pătruns…
Cu picături haine, cu plânset ea a uns
Somnul nopții blînde și visul ce s-a scurs.

A fost o dată

Și într-un final micuța, dintr-o floare a căzut pe cerul negru. O micuță cât un vârf de ac, a plutit spre țărmul nostru, și-a-nvălit tot ce se vedea, într-un alb strălucitor, colorând ca într-o poveste natura adormită. Împreună cu alte surioare au venit în cânt, jucând în crivățul din aer,  așezându-și fiecare aripioarele pe pământ.

Dar, cum timpul a trecut, iar cerul s-a dezgolit de florile de puf de nea, totate ofilindu-se, micuțele au rămas pe câmpul înghețat. După timp și câteva nopți cu stele și cu lună, după zilele cu soare, înaripatele începu a se preface , în picături curate pe pământul negru. Se luau acum câte una de mânuțăși se adunau în jurul uni fir de iarb uscată, aprizându-l cu lacrimile și privirile-ncețoșate.

La poalele de deal înalt începeau să se adune mici coruri de steluțe. În șiroaie mici, în rânduri câte două, alergau în vale. Alergeau privind în urmă, tânjind spre locul lor, privind spre câmpul negru, dezgolit de haina sa, îsi urcau privirea spre înaltul deal.

Își crăpau câte un obraz, și se văitau cu toate, privind măreția și cum frumosul alb dispare. Cum un cîntec ce de mii de ani este cîntat, acum era zdrobit cu fiecare răsărit.

Cîntecul era uitat, versurile se stingeau, iar în jos în vale, șanțurile erau inundate.

Curgeau pârâiașele…

Ne-a înghițit râul și ne-a dus departe. Bucuria noastră a fost transformată într-o lacrimă, zborul nostru într-o-nvălmășeală. Am venit aici cu frumosțe, am venit s-aduc culoarea și să-i dau sărutarea. Acum plec și ca un orb mă las dusă, spre pâraiele din vale.

Sunt de piatră

Sunt statuie, sunt un vârf,
Ca un stâlp mă-nalț spre cer
Ca un munte eu privesc
Și ca stânca stau mereu.

Sunt o piatră dintr-un mal
Cărămidă ce stă pe jar,
Sunt un bulgăre in munte
O frântură dintr-o stâncă.

Vine ploaie, vine vânt
Soare, luna trec pe rând
Și le văd le-aud, le simt,
Dar sunt pietre și nu cînt.

Sunt țărână dintr-o stâncă
Praf de piatră bătut de ploaie,
Sunt mici cioburi frânte-n soare
Piatră arsă-n vărf de munte.