Tu

Mă întreb acum de ce în lume e doar una..?
plâns și lacrimi și durere
când,
pe patul dragostei plăceri stau ca mort
și caut pacea,
eu găsesc în vis dureri,
dar atâta cât umblarea,
cîntul serii cel senin se înalță
colorând în ochi-mi zarea,
eu privesc corola lumii,
și cât îmi văd cu ochii zarea mă îndrept spre tine acum,
căci în mine plânge unul.

Te găsesc sub frunza verii și
în norii primăverii, te găsesc
pe-aleea toamnei și în iarna inimii mele.

Anunțuri

Mă gândesc

Mă gândeam,
să scriu câteva versuri
și apoi,
să le așezi pe-o foaie albă
să le scriu încet cu negru
și printre rânduri,
să ascund cuvintele.

Să las o umbră cu un vers
și,
în umbra lui să ședem noi
ca atunci.

Mă gândesc,
să scriu un vers
și să irosesc cerneală
pe un cuvânt,
și o umbră să o las
în urmă.

Alfabet

Și cam așa vine insipirația și se nasc noi idei. Luând un simplu cuvânt și transformându-l în moara minții, într-un vers. Mai puțin colorat, doar cu un parfum de dimineață și înghesuit pe o pagină, cu o peniță începii să transformi tot ce circulă prin minte, prinzând câte ceva. Căci ideile vin și pleacă, însă cuvântul scris va rămâne scoțând mai târziu o altă notă muzicală, sau un tablou.

E un alfabet care începe cu ”mine” și se termină cu ”cine”. Orice are valoare și e mai frumos când privești stând în cap. Lucrurile sunt la fel însă văzute dintr-un unghi perfect anormal. Măsurând fiecare colț realizezi că de aici ”de sus” se vede altfel. Este o muzică și un film care începe din nou înainte de final

Eh! Și e dimineață așa că eu și soarele ne trezim, răsărind cu vise și priviri peste orizont, încercând să luminăm puțin această lume.

Dar cine suntem noi de fapt?

REPLY bfral.wordpress.com

Va fi

 

Într-o lume plină de flori și prințese și domnițe
cu mulți tineri fermecători,
într-o lume cu mult soare și cu zorii gălbenii,
iar amurgul când adoarme violet și roș ușor
noaptea neagră o preface.
Ca noi toți în cîntul lor amar de seară
să ne stingem și aprindem printre nori.
Ca atunci când dimineața va zâmbi din nou la geam
să tresar să spun măcar, o silabă-ncremenită.
Căci din zahăr și cenușă s-a născut privirea lor,
iară noi culcați și stând cu un ceas sub urechiușă
asteptăm să luam un pic, din amar și din dulceață.

Prind din lumea asta plină un pahar, venin și ceață…
Ochii lor sunt două stele, două ramuri pline apă
și mărgele, promoroacă.
Ochii mei sunt ca o stea ce stă până dimineață
să umbrească cerul senin,
căci în lume se nasc prinți și domnițe și prințese
și aș vrea măcar o clipă cerul blând să le șoptească
când iubirea se aprinde sus pe cer o stea se stinge.