Prins

„Rănile pe care despărțirea le lasă, sunt amintirile.”

Prins în patima tăcerii
gândul meu întrece rândul și
cu lacrima iubirii,
eu străbat prin gânduri
rânduri.

Doar în timp
găsesc privirea ce a rupt
din mine răul
și în gând,
zace momentul
clipelor de despărțire.

Simt că n-am decât cuvinte
și o inimă de piatră,
prins în patima tăcerii
te găsesc precum o pată.

Reclame

Eu

                Tablou I

Într-o cameră luminată obscur. În mijlocul ei șezând o masă veche, iar într-un colț așezat un pat, agățată deasupra o oglindă cu fața înspre ușă. Vorbește încet privind când spre ușă, când spre geam. Stă așezat pe pat cu coatele pe genunchi și cu palmele împreunate.

–        Uite singur iar în odăița asta.

–        Nu te mai văita nu ești…

–        Singur?

–        Vroiam să spun că..

–        Ce? Nu-s singur? Tot ce văd e o masă. Tu mai vezi pe…

–        Altcineva? Sunt eu. Stau chiar lângă tine.

–        Unde? Nu te văd.

–        În spatele tău. (se întoarce)

–        Doar o umbră… Tu ești?

–        Nu. Eu sunt aici! (îi face semn cu mâna)

–        Te aud. Te aud bine. Dar tu mă vezi?

–        (nu-i răspunde, pauză)

–        Cred că ai plecat. Mai ești?

–        Chiar în spatele tău.

–        Te aud. Te aud bine. De-aș putea…

–        Să mă vezi? Sunt aici.

–        Nu te văd. Ești?

–        Chiar lângă tine. (pune mâne pe el)

–        Te simt. Dar nu ești tu. Unde? Unde te ascunzi?

–        Sunt. Uite merg.(se ridică și face doi pași)

–        Chiar ești?

–        Sunt. Uite merg. Merg încolo. Mă întorc.

–        Unde?

–        Aici.

–        De ce?

–        Să te văd. Unde ești?

–        Sunt aici. Mă auzi?

–        (răsuflă)

–        Ori singur, ori eu.

–        Doar eu.

–        Cum? Eu?

–        Da. Eu.

–        Pot merge, dar nu te pot vedea..

–        Unde?

–        Aici.

–        Sunt.

–        Spune-mi..

–        Ce? Ce să-ți spun?

–        Tu ești..

–        Sunt.

–        Nu tu. Ești cumva tu?

–        Eu.

–        Te aud. Iarăși te aud.Unde ești?

–        Sîntem.

–        Noi?

–        Nu. Eu.

–        De ce eu? Vorbesc cu tine.

–        Da. Cu mine. Dar sunt..

–        Singur?

–        Din nou. Tot eu cu tine. Te aud dar nu te văd. Ești tu?

–        Eu. Tu?

–        Noi.

–        Spune-mi..

–        Adio.

–        De ce?

–        Am plecat?

–        Aș vrea să te văd. Mai stai!

–        Am stat.

–        Puțin..

Tablou II

Camera se luminează râmănâd cu un pat și o masă, o glidă agățată. Stă în ușă cu spatele spre

pat.

Stând în ușă cu spatele spre pat. Privește în jos spre umbră.

–        Uite eu!

–        Tu?

–        Da. Eu.

–        Mă gândeam. De ce acum?

–        Acum?

–        Acum. S-a luminat. Vezi…

–        Da.

–        Nu. Vezi acum s-a luminat.

–        Da.

–        Vezi? Jos e o umbră.

–        Da.

–        Eu?

–        Nu. O umbră.

–        Atunci eu?

–        Acolo.

–        Unde?

–        Jos.

–        O umbră?

–        Tu? Poate mai mult. Dar de ce..

–        O umbră?

–        Căci e lumină. Poate e chiar e zi.

–        Poate.

(se sprijină de tocul ușii)

–        De ce? Eu stau aici. Tu acolo. Doar umbră.

–        Tu?

–        Poate mai  departe. O umbră ajunge. Ești..

–        Nu. Trebuia mai mare!

–        O umbră? Mai mare?

–        Nu.

–        Se poate.

–        Lumină. Mai multă lumină. Ca să te vezi și tu.

–        Eu?

–        Tu. Unde ești?

–        Departe, poate mai aproape. Poare chiar aici.

–        Ești?

–        Nu.

–        Doar umbră, doar eu… ?(se miră)

–        Tu. Cine altcineva ?

–        Noi. Eram…

–        Noi? Am fost…

–        Daaa! Eu și..  (îl întrerupe)

–        Nu. Tu și.. (îl întrerupe)

Se întunecă în cameră, rămânând în ușă.

–        Întuneric.

(răsuflă)

Tabloul III

O lumină obscură. Se așează pe pat și privește spre ușă.

–        Mai ești? Mai esti? (strigă)

–        Doar eu.

–        Tuuuu!

(apleacă capul dintr-o dată și spune încept)

–        Atât.

(pauză scurtă, apoi ridică capul)

–        Uite iar singur în odăița asta.

–        Nu. Uite!

–        Ce?

(se ridică)

–        O masă! Atinge-o încet.

–        N-are rost. Căci e întuneric. Ce pot vedea?

–        NImic!

–        De ce?

–        Pentru că..

–        Știu. Am orbit. Sunt ooorb! (strigă strângând pumnii)

–        Nu. Nu ești!

–        Poate puțin?

–        Puțin? Ce e puțin?

–        Puțin e timp și lumină. Sunt aici de o zi. Ce..

–        NImic. Doar tu?

–        Oare până când?

–        Până moarte..

–        Aproape. De fapt poate atunci.

–        Dar e întuneric. De ce moartea?

–        Atât. Căci visul..

–        Visul?

–        Da. Visul nu mai există. Sunt..

–        Doar eu?

–        Nu. Noi!

–        Noi? Când?

–        Poate atunci. La mormânt. Dar nu degrabă.

–        Atunci?

–        Știu. Va fi la fel. Dar diferit.

–        Deloc.

–        Poate puțin.

–        Puțin? Ce puțin?

–        Atât a mai rămas. Deja văd.

–        În întuneric totu-i alb.

–        Dar și puțin colorat..

–        Puțin..

–        Atât.

Rămânând întins pe pat cu o mână pe piept și cu ochii închiși cu fața înspre tavan.