Va fi

 

Într-o lume plină de flori și prințese și domnițe
cu mulți tineri fermecători,
într-o lume cu mult soare și cu zorii gălbenii,
iar amurgul când adoarme violet și roș ușor
noaptea neagră o preface.
Ca noi toți în cîntul lor amar de seară
să ne stingem și aprindem printre nori.
Ca atunci când dimineața va zâmbi din nou la geam
să tresar să spun măcar, o silabă-ncremenită.
Căci din zahăr și cenușă s-a născut privirea lor,
iară noi culcați și stând cu un ceas sub urechiușă
asteptăm să luam un pic, din amar și din dulceață.

Prind din lumea asta plină un pahar, venin și ceață…
Ochii lor sunt două stele, două ramuri pline apă
și mărgele, promoroacă.
Ochii mei sunt ca o stea ce stă până dimineață
să umbrească cerul senin,
căci în lume se nasc prinți și domnițe și prințese
și aș vrea măcar o clipă cerul blând să le șoptească
când iubirea se aprinde sus pe cer o stea se stinge.

Reclame

S-aplecat

Un parfum de fericire se ravarsă printre nori
Un parfum plin de lucire, în pâraie pân la noi.

Printre norii de aramă în amurgul violet
El se lasă să răstoarnă plânsul serii cel încet.

Stând cocor în calea sa așteptând ploaie să treacă
În văzduh culori curate peste munte se apleacă.

Și privesc atunci la vârful ce a stins corola mea
Iar cu vântul și cu gândul eu pătrund în zarea grea.

Spre apus

– E tris cerul și parcă dă să pice peste mine. Ce ar face oare? M-ar strivi?
– Puțin.
– Puțin? Poate chiar mai mult. Dar..
– Știu!Totul e negru. Vântul bate și frunzele se scutură.
– Ce? Doar ele?
– Poate și noi. Amintiți la moarte să spun că..
– La moartea ta?
– Atunci, da! La moartea mea(…)
– Oare când va fi? Aștept cu nerăbdare să vie acea zi. Mai mult decât dorește ziua, iară să răsară.
– E doar zi.
– Poate. Dar ziua s-a terminat. Iar acum…
– E seară…
– Puțin a fost. Și nori și zi.
– Cu toții adormim. Doar eu, stau și mă înec în orizont.

Ochii scapără și soarele apune. Se lasă ușor pe băncuță aplecând capul.

– Ce zi…
– A fost. A trecut. Doar eu.
– Și această zi…
– Of. Amurg încețoșat! Unde sunt? Unde am rămas?

Flacără de lumânare

Arde-un foc de lumânare
Pe mormântul veșnic, aprins.
Arde-ncet, o cuvântare
Arde-o clipă, pe .

Fum ușor spre cer se-nalță
Dând miros la cîntul serii.
O domniță stă și plânge
Iar o floare, sulfet frânge.

Stă și cîntă, cîntă-ncet
Și se plânge sus la cer.
A rămas doar o fantomă
Doar o umbră printre pietre.

„Tu un vis, tu o clipire
Eu o pace, o sclipire.”
Licăreau ochii privind
Piatra scumpă zgâriind.

A lăsat acolo gânduri și o floare
Cu u-ncet „Da” printre rânduri
Așezând o sărutare.

Eu

                Tablou I

Într-o cameră luminată obscur. În mijlocul ei șezând o masă veche, iar într-un colț așezat un pat, agățată deasupra o oglindă cu fața înspre ușă. Vorbește încet privind când spre ușă, când spre geam. Stă așezat pe pat cu coatele pe genunchi și cu palmele împreunate.

–        Uite singur iar în odăița asta.

–        Nu te mai văita nu ești…

–        Singur?

–        Vroiam să spun că..

–        Ce? Nu-s singur? Tot ce văd e o masă. Tu mai vezi pe…

–        Altcineva? Sunt eu. Stau chiar lângă tine.

–        Unde? Nu te văd.

–        În spatele tău. (se întoarce)

–        Doar o umbră… Tu ești?

–        Nu. Eu sunt aici! (îi face semn cu mâna)

–        Te aud. Te aud bine. Dar tu mă vezi?

–        (nu-i răspunde, pauză)

–        Cred că ai plecat. Mai ești?

–        Chiar în spatele tău.

–        Te aud. Te aud bine. De-aș putea…

–        Să mă vezi? Sunt aici.

–        Nu te văd. Ești?

–        Chiar lângă tine. (pune mâne pe el)

–        Te simt. Dar nu ești tu. Unde? Unde te ascunzi?

–        Sunt. Uite merg.(se ridică și face doi pași)

–        Chiar ești?

–        Sunt. Uite merg. Merg încolo. Mă întorc.

–        Unde?

–        Aici.

–        De ce?

–        Să te văd. Unde ești?

–        Sunt aici. Mă auzi?

–        (răsuflă)

–        Ori singur, ori eu.

–        Doar eu.

–        Cum? Eu?

–        Da. Eu.

–        Pot merge, dar nu te pot vedea..

–        Unde?

–        Aici.

–        Sunt.

–        Spune-mi..

–        Ce? Ce să-ți spun?

–        Tu ești..

–        Sunt.

–        Nu tu. Ești cumva tu?

–        Eu.

–        Te aud. Iarăși te aud.Unde ești?

–        Sîntem.

–        Noi?

–        Nu. Eu.

–        De ce eu? Vorbesc cu tine.

–        Da. Cu mine. Dar sunt..

–        Singur?

–        Din nou. Tot eu cu tine. Te aud dar nu te văd. Ești tu?

–        Eu. Tu?

–        Noi.

–        Spune-mi..

–        Adio.

–        De ce?

–        Am plecat?

–        Aș vrea să te văd. Mai stai!

–        Am stat.

–        Puțin..

Tablou II

Camera se luminează râmănâd cu un pat și o masă, o glidă agățată. Stă în ușă cu spatele spre

pat.

Stând în ușă cu spatele spre pat. Privește în jos spre umbră.

–        Uite eu!

–        Tu?

–        Da. Eu.

–        Mă gândeam. De ce acum?

–        Acum?

–        Acum. S-a luminat. Vezi…

–        Da.

–        Nu. Vezi acum s-a luminat.

–        Da.

–        Vezi? Jos e o umbră.

–        Da.

–        Eu?

–        Nu. O umbră.

–        Atunci eu?

–        Acolo.

–        Unde?

–        Jos.

–        O umbră?

–        Tu? Poate mai mult. Dar de ce..

–        O umbră?

–        Căci e lumină. Poate e chiar e zi.

–        Poate.

(se sprijină de tocul ușii)

–        De ce? Eu stau aici. Tu acolo. Doar umbră.

–        Tu?

–        Poate mai  departe. O umbră ajunge. Ești..

–        Nu. Trebuia mai mare!

–        O umbră? Mai mare?

–        Nu.

–        Se poate.

–        Lumină. Mai multă lumină. Ca să te vezi și tu.

–        Eu?

–        Tu. Unde ești?

–        Departe, poate mai aproape. Poare chiar aici.

–        Ești?

–        Nu.

–        Doar umbră, doar eu… ?(se miră)

–        Tu. Cine altcineva ?

–        Noi. Eram…

–        Noi? Am fost…

–        Daaa! Eu și..  (îl întrerupe)

–        Nu. Tu și.. (îl întrerupe)

Se întunecă în cameră, rămânând în ușă.

–        Întuneric.

(răsuflă)

Tabloul III

O lumină obscură. Se așează pe pat și privește spre ușă.

–        Mai ești? Mai esti? (strigă)

–        Doar eu.

–        Tuuuu!

(apleacă capul dintr-o dată și spune încept)

–        Atât.

(pauză scurtă, apoi ridică capul)

–        Uite iar singur în odăița asta.

–        Nu. Uite!

–        Ce?

(se ridică)

–        O masă! Atinge-o încet.

–        N-are rost. Căci e întuneric. Ce pot vedea?

–        NImic!

–        De ce?

–        Pentru că..

–        Știu. Am orbit. Sunt ooorb! (strigă strângând pumnii)

–        Nu. Nu ești!

–        Poate puțin?

–        Puțin? Ce e puțin?

–        Puțin e timp și lumină. Sunt aici de o zi. Ce..

–        NImic. Doar tu?

–        Oare până când?

–        Până moarte..

–        Aproape. De fapt poate atunci.

–        Dar e întuneric. De ce moartea?

–        Atât. Căci visul..

–        Visul?

–        Da. Visul nu mai există. Sunt..

–        Doar eu?

–        Nu. Noi!

–        Noi? Când?

–        Poate atunci. La mormânt. Dar nu degrabă.

–        Atunci?

–        Știu. Va fi la fel. Dar diferit.

–        Deloc.

–        Poate puțin.

–        Puțin? Ce puțin?

–        Atât a mai rămas. Deja văd.

–        În întuneric totu-i alb.

–        Dar și puțin colorat..

–        Puțin..

–        Atât.

Rămânând întins pe pat cu o mână pe piept și cu ochii închiși cu fața înspre tavan.

Grădina mea

Grădina mea
Cu flori albastre,
Cu fața blândă,
Cu ochi de nea,
Te-mbraci în aur
Și-ți pui aripi
Pictezi un zâmbet,
Dintre nori răsari.

Te lași pe aripi
De vânt purtată
Cu ochii stinși
Cu buze-mpreunate.
Te-arunci pe stropi
Pe flori din rai,
Si te-ncununi
Cu picături.

Zâmbești la soare
Și la lună,
Arunci în vânt
Cu mii de lacrimi,
Doar stropi de rouă
Și fulgi de nea
Te-mbracă zorii.

Ești un cîmp
Cu flori albe
Ca o vale, ca un râu…
Ești crăiasă
Fără haine.

Domniță

Ce-ți pot spune ție, dulce domnișoară…
cu ochi de căprioară și buze de petale?
Ce am a-ți da și ție, un voinic venit
din țară, cu o traistă cu mâncare și un buzunar
cu trei arginți?

Tu, ești dulce domnișoară îmbrăcată-n catifea…
iară eu un patriot, încălțat în cizme vechi.
Un plugar cu mâine de fier, oțelit, neșfeluit,
un ficeor de om cu țarnă.

Printre oamenii din piețe treci cu ochii
facând loc, iar la crâșma de pe colț,
unde zac îmbărbătați, toți soldații, toți eroii,
cu un zâmbet alintat, setea lor s-a liniștit.

O prințesă dintre basme… trece pe alee-n piețe,
și în râu cum luna piere, pe străduțe ea se pierde.
Un parfum de scorțișoară purtat pe o petală,
zburdă-n piețe printre oameni.