Sărbătoarea roadelor

~partea a II-a~

„o noaptea ferecată..”

Seara se terminase și dansul începu a obosi. Bătrânii își culegeau puterile, părinții își căutau drumul prin negrul nopții, iar tinerii… , tinerii erau pierduți în fiecare pas de dans și rătăciți în fiecare pahar de vin. Au rămas în straja nopții, stând sprijiniți de câte-un scaun răsturnat, de treptele scenei și întinși pe câte-o masă, doi, trei, tineri.
Am rămas câteva clipe în liniștea serii, urmărind evenimentele cum se îmbârligau în miezul nopții aprind luna să mai cucerească stelele. Mă gândeam că a fost o seară minunată și că fiecare eu, a trăi un dans, o îmbrățișare și o privire a văzut cu ochii săi. Un moment am mai rămas să admiri, frumusețea tinerilor ce își pierdeau visurile în valuri roșii, și bătăi aprige ale inimii uitate.
Mai târziu, mi-am văzut de drumul meu și-am lăsat totul în urma mea, mergând pe cărarea ce o lumina câteva felinare. Drumul spre casă a fos îngreunat de fiecare clipă răzbeață din acea seară. Mă tot gândeam și nu-mi puteam a găsi o ordine imaginilor ce le revedeam în mintea mea, din acea seară.
Un foșnet venit din spate m-a readus, în lumea omenilor târzii și am început să respir din nou în realitate. Un moment am stătut ca un stâlp zidit ca amintire, apoi m-am întors și am deschis ochii să văd, ce se petrece în urma mea. Gândirea nu-mi putu fi atinsă de imaginea ei, surâsul sublim și brațele împreunate. De susurul de disperare sau de strigătul părerii de rău. Însă ochii au putut vedea și mâinile au putut ține, un bătrân, să mai poposească o clipă. Pentru că seara se terminase, sărbătoarea trecuse demult și dansul opri cîntatul, artiștilor.
Stătea sub un copac, ghemuită și plângea cu părere de rău. Am cunoscut-o chiar când ochii o văzu. Rochia-i albă, statură de domnișoară și bretonul prins cu o clămiță în vârful creștetului. Era tânăra fată care pierdu un dans, refuzând un sărut.
După un sughiț sec, privi spre mine și rosti:
– De ce-am plecat?
Am, râs în sinea mea și nu am încetat a râde. Însă nu un râs de batjocură, ci unul mai… aspru, pentru mine. Stătea sub acel pom pitită și plângea. Când se adunau pe obrăjiorii ei, prea multe momente sărate, le aduna în palma ei și le arunca în urmă. I-am răspuns fără să mai privesc încă o dată asupra cuvintelor sale:
– Departe n-ai ajuns. Putea să fi mers mai departe.
Și cuvintele s-au dus, precum un vânt grăbit, scuturând și ultimele frumze. Drumul meu era pustiu și obosit. Ultimul nebântuit de mine și rămas în urma tuturor. Am mai petrecut o clipă și apoi mi-am văzut de drumul spre singura casă ce o cunoșteam.
Când am ajuns acasă, am poposit pe verandă în fotoliul meu de lemn, meditând la acea seară ce îmi amintea de zilele onomastice din tinerețea mea. Sărbători ca acum noi nu aveam și nici nu ne distram altfel decât acum, însă sărbătoarea avea un început și un final și în mijlocul ei era mereu, câte un sărbătorit. Astăzi sărbătoriți suntem toți și nimeni nu are o sărbătoare. Ne bucurăm de muzică și dans, dar nu dansăm.
Gândurile se opri la tânăra fată care plângea pe marginea drumului, când la orizot se pictă o dungă dintr-o nuanță roz. Era deja dimineață și pierdeam imaginea din ochii mei. Am lăsat noaptea să își piardă visul și-am intrat în casă întâmpinând ziua ce avea să vină.

Partea I

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s