Parcul

Mă privea din umbră și încerca să pună câteva cuvinte, rostite o dată, în gândul meu măcar. Căci buzele și limba fu încleștate de ultima adierea a vântului, aspru și rece. Pe aleea ce ducea dincolo de brazii bătrânii ai parcului, pe o bancă ruginie, ședea o statuie prinsă de vraja frunzelor căzătoare. Își ținea ochii cu pleaopele și din când, câte o lacrimă, lăsa să dezeneze pe obrăjiorii ei, un șirag de perle negre.

Multe i-ar fi fost dorințele și altele i-ar fi fost puterile. Dar sînt puțini cei ce cutreieră parcul, în zorii roșii. Și mai puțini plimbă pasul pe aleele târzii a parcului.

Orice urmă de papuc rămasă pe cimentul cărunt era admirată acum. Băncile începeau să adoarmă și doar una mai stătea un pic, să cutriere prin zi.

Stând acolo, pe marginea aleei, pe un colt de bancă, privea prin strălucirea ochilori ei, cum vântul cu o sulfare, scutură plopii grei de toamnă. Cum palmele sumbre și îmbătrânite ale toamnei, așeza un covor uscat peste alee, peste bănci, peste iarbă, pe sub plopi. Bătrânii brazii erau acum puțini mai triști. Căci frumusețea lor nu era împodobită cu nici o culoare. Doar un verde închis și supărat desena coroanele falnice și așezate de atâta timp.

Ochii ei nu pierdeau nici o clipă din mersul toamnei. Stătea parcă atârnată de timp și încecar să nu-și desprindă mânuțele, strângând putere mânerul de lemn scopt, umezit acum de roua târzie a dimineții. Nu își căuta în vise sau în amintiri, momente ce le-ar putea trăi. Stătea acolo înghețată și lăsa ca vântul să aducă timp cu ale sale clipe scurte, dar frumoase. Nu aștepta ca timpul să treacă, ci atârna de el și se lăsa, ușor purtată de el.

Cu fiecare rază ce se strecura printre crengile goale, ea strălucea un pic și dădea drumul la două lacrimi. Cădea îzbindu-se puternic pe o frunză galbenă.

Nu se plictisea deloc. Oricât ar fi fost ziua de lungă, ea ar fi privit, chiar dacă multe nu treceau pe acolo și puține frunze se așezau lângă ea. Stătea nemișcată în bătaia vântului și tremura în raza soarelui, tăios de toamnă.

A plâns mult, când soarele o cuprinse în brațele sale calde. Înainte de a se topi în brațele lui, ea îi ceru o sărutare. Un rămas bun și o stranger ușoară în ale sale brațe. Soarele darnic și atins de lacrimile sale, ce din ce în ce mai tare începeau să curgă, cu stranger caldă și o sărutare în miez de zi, își luă rămas bun de la ea. Apoi se întoarse și se ascunse după nori, îar până înspre seară, nu mai ieși din odaia lui curate.

Drumurile erau acum și mai pustii și din ce în ce mai gri. Nu se dădea deoparte și nici în cale nu-ți stătea. Se ridicau de pe fiecare deal și împodobeau parcul, trăgând pee le plapuma de frumze uscate. Aleeile se încâlceau printer copaci și la fiecare bancă așezată pe marginea lor, își ridicau privirea, să vadă dacă cineva mai privește.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s