Eu

                Tablou I

Într-o cameră luminată obscur. În mijlocul ei șezând o masă veche, iar într-un colț așezat un pat, agățată deasupra o oglindă cu fața înspre ușă. Vorbește încet privind când spre ușă, când spre geam. Stă așezat pe pat cu coatele pe genunchi și cu palmele împreunate.

–        Uite singur iar în odăița asta.

–        Nu te mai văita nu ești…

–        Singur?

–        Vroiam să spun că..

–        Ce? Nu-s singur? Tot ce văd e o masă. Tu mai vezi pe…

–        Altcineva? Sunt eu. Stau chiar lângă tine.

–        Unde? Nu te văd.

–        În spatele tău. (se întoarce)

–        Doar o umbră… Tu ești?

–        Nu. Eu sunt aici! (îi face semn cu mâna)

–        Te aud. Te aud bine. Dar tu mă vezi?

–        (nu-i răspunde, pauză)

–        Cred că ai plecat. Mai ești?

–        Chiar în spatele tău.

–        Te aud. Te aud bine. De-aș putea…

–        Să mă vezi? Sunt aici.

–        Nu te văd. Ești?

–        Chiar lângă tine. (pune mâne pe el)

–        Te simt. Dar nu ești tu. Unde? Unde te ascunzi?

–        Sunt. Uite merg.(se ridică și face doi pași)

–        Chiar ești?

–        Sunt. Uite merg. Merg încolo. Mă întorc.

–        Unde?

–        Aici.

–        De ce?

–        Să te văd. Unde ești?

–        Sunt aici. Mă auzi?

–        (răsuflă)

–        Ori singur, ori eu.

–        Doar eu.

–        Cum? Eu?

–        Da. Eu.

–        Pot merge, dar nu te pot vedea..

–        Unde?

–        Aici.

–        Sunt.

–        Spune-mi..

–        Ce? Ce să-ți spun?

–        Tu ești..

–        Sunt.

–        Nu tu. Ești cumva tu?

–        Eu.

–        Te aud. Iarăși te aud.Unde ești?

–        Sîntem.

–        Noi?

–        Nu. Eu.

–        De ce eu? Vorbesc cu tine.

–        Da. Cu mine. Dar sunt..

–        Singur?

–        Din nou. Tot eu cu tine. Te aud dar nu te văd. Ești tu?

–        Eu. Tu?

–        Noi.

–        Spune-mi..

–        Adio.

–        De ce?

–        Am plecat?

–        Aș vrea să te văd. Mai stai!

–        Am stat.

–        Puțin..

Tablou II

Camera se luminează râmănâd cu un pat și o masă, o glidă agățată. Stă în ușă cu spatele spre

pat.

Stând în ușă cu spatele spre pat. Privește în jos spre umbră.

–        Uite eu!

–        Tu?

–        Da. Eu.

–        Mă gândeam. De ce acum?

–        Acum?

–        Acum. S-a luminat. Vezi…

–        Da.

–        Nu. Vezi acum s-a luminat.

–        Da.

–        Vezi? Jos e o umbră.

–        Da.

–        Eu?

–        Nu. O umbră.

–        Atunci eu?

–        Acolo.

–        Unde?

–        Jos.

–        O umbră?

–        Tu? Poate mai mult. Dar de ce..

–        O umbră?

–        Căci e lumină. Poate e chiar e zi.

–        Poate.

(se sprijină de tocul ușii)

–        De ce? Eu stau aici. Tu acolo. Doar umbră.

–        Tu?

–        Poate mai  departe. O umbră ajunge. Ești..

–        Nu. Trebuia mai mare!

–        O umbră? Mai mare?

–        Nu.

–        Se poate.

–        Lumină. Mai multă lumină. Ca să te vezi și tu.

–        Eu?

–        Tu. Unde ești?

–        Departe, poate mai aproape. Poare chiar aici.

–        Ești?

–        Nu.

–        Doar umbră, doar eu… ?(se miră)

–        Tu. Cine altcineva ?

–        Noi. Eram…

–        Noi? Am fost…

–        Daaa! Eu și..  (îl întrerupe)

–        Nu. Tu și.. (îl întrerupe)

Se întunecă în cameră, rămânând în ușă.

–        Întuneric.

(răsuflă)

Tabloul III

O lumină obscură. Se așează pe pat și privește spre ușă.

–        Mai ești? Mai esti? (strigă)

–        Doar eu.

–        Tuuuu!

(apleacă capul dintr-o dată și spune încept)

–        Atât.

(pauză scurtă, apoi ridică capul)

–        Uite iar singur în odăița asta.

–        Nu. Uite!

–        Ce?

(se ridică)

–        O masă! Atinge-o încet.

–        N-are rost. Căci e întuneric. Ce pot vedea?

–        NImic!

–        De ce?

–        Pentru că..

–        Știu. Am orbit. Sunt ooorb! (strigă strângând pumnii)

–        Nu. Nu ești!

–        Poate puțin?

–        Puțin? Ce e puțin?

–        Puțin e timp și lumină. Sunt aici de o zi. Ce..

–        NImic. Doar tu?

–        Oare până când?

–        Până moarte..

–        Aproape. De fapt poate atunci.

–        Dar e întuneric. De ce moartea?

–        Atât. Căci visul..

–        Visul?

–        Da. Visul nu mai există. Sunt..

–        Doar eu?

–        Nu. Noi!

–        Noi? Când?

–        Poate atunci. La mormânt. Dar nu degrabă.

–        Atunci?

–        Știu. Va fi la fel. Dar diferit.

–        Deloc.

–        Poate puțin.

–        Puțin? Ce puțin?

–        Atât a mai rămas. Deja văd.

–        În întuneric totu-i alb.

–        Dar și puțin colorat..

–        Puțin..

–        Atât.

Rămânând întins pe pat cu o mână pe piept și cu ochii închiși cu fața înspre tavan.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s