Într-o nouă dimineață

-Am crezut că… tot ce a fost, nu se va mai întorce. Dar… vremea a adus din trecut o nouă amintire. Îmi este greu să tot încerc. Mult prea greu… Tu erai singurul motiv pentru care, îmi duceam ziua până la capăt. Acum zac într-un pat și aștept să vii, seară amară!

-Paisprezece zile au trecut! De când tot aștept… Greul parcă nu era atât de greu, când erai lânga mine. Ce aveam eu îți dadeam și ție. Acum nu am ce da și cui da.

-Am uitat ce înseamna sa fii iubit. Zile și nopți au năvălit pe aici și au tot stat. Am așteptat ca el să apară. Dar nu a apărut… Cred că…

  Plânge.

-Nu cred că asta e viața. Viața pe care trebuie s-o trăim. Asta e soarta altcuiva. O viață am sperat la tine. Orice moment al zilei era colorat de tine. Noaptea, orice stea strălucea pe cerul negru, nu întrecea strălucirea chipului tău. Soarta mea era sa-ți stau mereu aproape.                                                                                                                                                  Îmi amintesc de prima oară când ne-am împreunat palmele. A lăsat o urma în sufletul meu răvășit. Destin! Nu am ce face acum. Am așteptat ca iubirea ta să cada peste mine. Și când a venit nu am crezut că va ține atât.

-Tu îmi erai totul. Îmi înec amarul zi de zi. Dar lacrimile, gândul către tine curg. Nici soarele dimineața, nu mai încălzește.

-Pentru că ai plecat, de aceea am plâns…

Nu era un lucru de apucat, dar pentru ei a fost. Erau tineri, la început de carieră. Viața pentru ei, abia își începuse cursul. Departe de casă, departe de cei dragi și familie, au apucat pe acest drum, pe care mulți au călcat.

Și uite așa se face că acum după doi ani erau împreună, legați unul de celălat. Oraș mare cu griji multe și o carieră de consttruit, făcea ca timpul lor să tot dispară. Și se întrebau unde se duce. Munceau din greu pentru a-și îndeplini visul.

Visul.. Stătea la orizont și cu zilele ce treceau la pachet, parcă era tot mai aproape.

Din ziuă pînă în noapte, tot ce vedeau, simțeau era presiunea ce zi de zi era tot mai mare asupra lor. Orice zi ar fif fost, orice sărbătoare ar fi trecut, pe la ei nici o dată nu s-a oprit. Timpul nu trecea, ci era o unitate de măsură pentru nevoile, problemele, grijile și miile foi ce trebuiau completate.

Cu sau fără, tot trebuia să treacă.

Și tot așa au trecut iar doi ani și alți doi și cu încă zece de alaltă ieri și astăzi a trecut așa de repede, că nici nu știu cum a trecut.

Se întâlneau acum, după două zeci de ani din nou, parcă pentru pentru prima dată. Se uitau și parcă se cunoșteau de undeva. Dar rănile vechi greu se vindecă. Iar câte o dată nu se mai vindecă, cicatrici pe veci ne sunt.

Un divorț și o familie destrămată, nu-i un tablou de primăvară.

Stăteau pe o bancă în parc, unul pe un capăt și unul pe celălat capăt. Priveau clădirile ce atingeau cerul, lăsând mici zgârieturi în albastrul senin. Nu-și spuneau nimic. Deși o viață au împărțit fiecare moment. Fiecare clipă. Cu orice stea căzătoare, o singură dorință se îndeplinea. Timpul era totul pentru ei. Ce s-ar fi petrecut în jurul lor, nu conta. Acum… conta… Pentru că, uitând în oglinda trecutului lor, orice clipă au avut, nu a fost pentru ei. Nu a contat. Timpul a fost cheltuit. Nepetrucut a alergat printre ei, lovindu-i și împingându-i într-o parte.

După anii trecuți și petrecuți, nici o dată, iată-i în parc. Pe o bancă maro, în toiul tamnei. Dorea să dea timpul `napoi. Dar spre bucuria toamnei, acest lucru nu se putea. Spre un final s-au luat la vorbă. Și au început să vorbească. Și vorbeau despre lucrurile minunate , ce au realizat. Râdeau și își povesteau lucrurile frumoase, haiase și chiar urâte, ce au avut loc pe tot parcursul carierei lor. Zâmbete și hohote se auzeau pe la miez de noapte în parc.

Și au vorbit. Povestind totul, au ajuns la momentul divorțului lor. Au înlemnit!

Privind unul către celălalt, câteva picături, cădeau parcă egoiste pe bancă, zgâriind obrazul roșu. Atunci, filmul vieții, s-a derulat într-o clipă. Ca și viața..

S-au ridicat și fiecare și-a văzut de drumul lui, ca și până atunci. Cu suferinți în piept, cu bătăi adânci pe inimă și cu o minte încaărcată, se duceau spre casă. Casa unde se odihnea fiecare, după o zi de muncă. Spre acea casă mergeau, parcă împinși de la spate, trași din față, ca să ajungă la timp. Timp…?!

Cerul a plăns în acel moment. Două lacrimi au curs spre orizont și tot paralele. Cîte una pentru fiecare din noi.

Un frig s-a lăsat. De acum iarna își aduce plapuma de gheață. Natura se învelște într-un alb fraged imaculat. Această plapumă, nu ține de cald, dar nici frigul, parcă nu-l simnt

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s