Roma, orașul florilor

Legendă

            Soarele răsare ușor de după deal. Arde ca o torță, dar încălzește greu orașul de piatră.

            Pe drumul ce duce în vale, se vede un soldat, călare pe un cal maro. Urcă spre cetate, spre porțile de fier. La poartă  doi soldați salută onoresc și-l lasă să treacă. Intră pe porțile cetății în mână ținând acvila. Ridică capul, pieptul înainte și merge înaintând prin cetate, calul tropăind greoi și parcă șchiopătat. După atâta drum și calea mearsă, oboseala era și peste el.

            O dimineață blândă. Pe străzile romane, soarele lumina și încălzea parcă înghețând, dar umbră nu lăsa.

La un  colț de stradă un cerșetor era cu mâna întinsă. Se pare că adormise așa. Parcă înghețat era acel cerșetor zdrențuros, cu tălpile goale, având pe cap o batistă albă, curată,  aruncată parcă de cineva. În treacăt, soldatul mișcă ușor batista cu sabia sa. Apoi pune sabia în teacă, înaintând spre locul unde mulți alții din `naintea lui,au intrat plini de glorie. Cu acvila în mâna și onoarea în piept, obosela în oase și dorul de casă, defilau pe strada ce era acopertă de flori. Flori ce veneau din văzduhul străzii. Plecăciuni și laude primeau.

            Ajuns la poartă, cu sabia bocănește de trei ori, apoi așteaptă un semnal. După câteva momente, se deschide poarta, scârțâind. Soldatul deschide ochii larg și parcă aude strigătele și laudele mulțimii. Intră, iar liniștea covărșitoare trece pe lângă urechile lui ca o săgeată în vânt. Mirat, privește în jur. Nu era nimeni acolo care să strige, să laude sau o floare să arunce. Pe stradă, doar un tropăit șchiopătat se aude.

Se oprește la treptele ce duc spre tronul împărătesc. Descalecă. Lasă calul, apucă acvila în mâna dreaptă și urcă treptele, uitându-se la ele cum curg tot mai greu. Oboseala îl doboară, îngenunchindu-l. Ridică privirea spre cer și șoptește câteva vorbe. Se ridică, apoi continuă să meargă spre scaunul auriu.

            Pe tronul luminat de razele ca de foc, nu ședea nici un  împărat. Era parcă aruncată coroana împărătească. Îngenunchează, capul aplecat și spune parcă nevrând, cuvinte către zeu. Nu era nici cântec, nu erau nici flori, nici laude în strigăt de mulțime. Acolo era doar el și un șuerat din sud cu două raze ce băteau spre tron. Se ridică și se întoarce privind soarele. Acvila strălucea în splendoarea sa. Parcă prindea viață. Atunci s-a hotărât. A sprijinit acvila de tron, cu fața spre soare, a luat cununa împărătească și a pus-o la gâtul acvilei. Trimf el a adus, cu luptă și durere. Acvila a văzut căci tot timpul, lângă el a stat.

Coboară de acolo, dus parcă de-un gând. S-a urcat pe cal și în galop a intrat în umbra zidurilor străzii. Fără să se mai uite în urmă, înaintează tot mai repede spre locul de unde a venit, câmpul de luptă!

Cununa lui era o sabie, lauda lui erau rănile, strigătul era al dușmanului, iar cântec îi era glasul, ce seară de seara  suna la râu sub lună plină. Acvila îi era floarea , ce-a fost aruncată la mormântul strămoșesc.

Anunțuri

2 răspunsuri la „Roma, orașul florilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s