Pe lângă plopii fără soț..

   Eram o dată în parc pe bancă și ascultam cum vântul toamnei scutura frunzele copacilor. Am văzut un tânăr, cu părul dat pe spate, ochii ca măslina și bine aranjat. Era un domn în toată firea. Eu nu era pentru prima dată în parc, însă el era pentru prima dată în pe străduța cu plopi binecunoscută de toți localnicii.

Se plimba pe acea străduță fluturând bostonul ici și încolo. După câteva momente s-a oprit. Și privea casa, singura de fel, unde locuia o domnișoară firavă. Cred că se trezise în sufletul lui un sentiment puternic ce adormise demult. Îl vedeam cum mergea și îi tremurau mâinile și se tot ștergea cu batista la fiecare doi pași.

Câteva zile la rând l-am văzut venind aici și sperând. Privea la fereastra ei, cu ochii lăcrimând și aștepta murmurând. Eh! Atunci mi-am dat seama că se cunoșteau mai demult. Și nu la chip, ci a lor suflete se știau, și unul pe altul se chemau.

Dar într-o zi, el, acest domn firav aduse un buchet cu flori. Trandafiri albi! Se așeză pe o bancă ce privea la case ei și-i scrise un bilet. Îl pune între flori și aruncă buchetul în curtea ei. Toși am văzut ce a făcut el. Și mamă și tată, vecini toți, am fost prezenți, la acea ceremonie.

Au trecut zile și ea nu răspundea. El la viață tot spera. Ea de atunci în fiecare zi ieșea din casă, cu biletul în mână, buchetul pus într-o vază de sticlă la poarta casei.

Ori de câte ori un domn trecea pe strădușa din fața casei, ea ieșea din curte și traversa străduța și se așezape banca ce îi privea casa. Ochii lăcrimau, sufletu-i plângea, dar în inimă lupte se dădeau.

Zilen-n șir, a stat afără, dar timpul s-a scurs. El trecea din ce în ce mai rar. Îl vedeam cum se pierdea printre plopii fără soț de pe aleea de lângă parc. Deși rar trecea, gându-i era zi de zi pe bancaunde tânăra domnișoară aștepta o șoaptă.

O zi, ultima din an cu soare, căci de acum toamna era pe sfîrșite. Cei doi… s-au întălnit. El stătea pe bancă și o privea suferind. Se abșineasă nu plângă, dar lacrimi mai curgeau. Ea era în casă având fereasrta deschisă, se uita spre parc, parcă de-o arbire prinsă. O zi, atîta a trecut. A fost o veșnicie.

Zile negre au trecut și tot mai înnorate, de când pe acolo a trecut acel domn. Am văzut în ochii ei o aprigă dorință. Dar el iubea fără-ncetare zi de zi parcă-nchinînd, jertfe idolei iubiri.

Și timpul a trecut, părul i s-a albit. Azi cu părere de rău de rău trece, pe aleea arsă de soare, prin fața casei ei, peste care urmele se văd, ale vremii trecătoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s